S-a născut în anul 1895, în comuna Săcădat, aproape de Oradea, în județul Bihor. A făcut studiile la Oradea și Cluj, luându-și diploma de avocat. După terminarea școlii a fost luat în armată, apoi mobilizat pe front în războiul din 1914-1918, trimis pe frontul din Italia cu armatele austro-ungare, fiindcă Ardealul era pe atunci încorporat în Austro-Ungaria.
După eliberarea Ardealului, a ocupat postul de jurisconsult la Prefectura județului Bihor din Oradea, post în care a funcționat până la pensionarea sa, în 1965.
Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Malița a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-a predat Domnului, înscriindu-se în Lucrarea Oastei cu un grup frumos de preoți și laici înflăcărați de minunatul ideal duhovnicesc și misionar al acestei sfinte mișcări.
Din frumosul grup al conducătorilor Oastei Domnului din Oradea de atunci făcea parte preotul Cornel Mager, fratele episcopului Andrei Mager, care sprijinea Oastea Domnului cu un sfânt devotament și cu o mare convingere că ea este cu adevărat un dar ceresc pentru Biserica noastră și pentru poporul nostru. Apoi doi tineri preoți, Lupșa și Joja, care erau foarte activi și devotați acestei cauze. Dintre intelectuali erau: Pompiliu Dan, inspector școlar, C. Parfenie, căpitan pensionar, I. Bogdan, Eftimiu Florea și mulți alții. De la Academia Teologică din Oradea, o mare parte dintre studenți lucrau cu multă râvnă. Unii dintre aceștia erau: Hornoianu, Porumb, Sassu, Frențiu și alții, care participau prin rotație la toate cele șase adunări ale Oastei Domnului care se țineau săptămânal atunci în cele șase cartiere ale orașului. Și la care participau sute de frați și surori, precum și multe suflete atrase de curajul și dragostea cu care se propovăduia atunci acolo Cuvântul lui Dumnezeu.
În Oradea funcționa în anii aceia șase luni pe an o cantină a săracilor înființată și susținută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă de două ori pe zi 150 de săraci, din octombrie până în martie. La susținerea acestei cantine contribuiau toți frații și surorile, fiecare cu cât putea, săptămână de săptămână, toate cele șase luni ale anului.
În afară de această parte frumoasă a milei față de aproapele, frățietatea din Oradea mai avea atunci și alte frumoase acțiuni umanitare și anume:angajarea de servicii religioase, chiar și la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor. Angajarea de vizite cu daruri de hrană sufletească și trupească la închisori și la spitale, precum și vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi și săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.
În fruntea celor ce se ocupau cu însuflețire de toate aceste binefaceri era fratele avocat Pavel Malița, totdeauna neobosit și fericit când pregătea sau încheia câte o astfel de operă binecuvântată.
La căderea Ardealului de nord, când prefectura de la Oradea se mutase la Beiuș, fratele Pavel a venit și mai aproape de lumea satelor noastre, în care erau multe adunări pe aproape și pe departe. Atunci, amestecat în mulțimea fraților, mergea și el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură ori frig, fără să arate nici cea mai mică oboseală sau supărare. Eu, cel puțin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineață, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Văleni ori Pietroasa… adeseori prin ploaie, pe inundații, pe zăpadă ori noroaie.
Ajungea pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrarea în sat și până la biserică, pe câți copiii îi întâlnea pe drum, îi chema la el și, din buzunarele pline cu bomboane, le împărțea, spunându-le:“Să veniți la biserică cu părinții voștri, acolo se ține adunarea Oastei Domnului și veți auzi lucruri minunate.”
În felul acesta, prin copiii, se umpleau bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Mulți aflau calea vieții, intrând în Oastea Domnului. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărți aduse de la părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului și altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.
Mult m-a ajutat el în privința asta și pe mine cu haine, cu mâncare și cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin și necunoscut. Mult l-a ajutat el și pe fratele Petru Popa, dar nu numai pe noi, ci numai Domnul știe pe câți, care erau tot ca noi pe atunci.
În ultimii ani era slab și bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau frații la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit și plin de dragostea dintâi până la sfârșitul vieții sale.
Cu puțin înainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulți ani, prin care eu fusesem departe și chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese și cu mine.
A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981, la 14 ani după tatăl meu, Constantin, cu care a fost atât de bun frate și tovarăș de lucru.
Acum sunt amândoi acolo Sus, la Domnul Iisus, împreună cu Părintele Iosif, cu fratele Marini și cu toți ceilalți care ni se adună mereu mai mulți în cer, înmulțind neamul înaintașilor noștri sfinți și rugăciunile pentru noi, cei care mai luptăm încă aici pe pământ. Ca să ajungem și noi cu bine și cu biruință acolo lângă Domnul nostru și lângă ei.
Slavă veșnică Domnului nostru Iisus Hristos, Care a îngrijit să fie la timpul lor printre noi astfel de suflete mari de jertfă și dăruire pentru El și pentru noi.
El să ne ajute să nu-i uităm niciodată, ci să ne străduim și noi să le urmăm credința și faptele, pentru ca să ne facem vrednici de cununa și moștenirea vieții veșnice. Amin.
Traian Dorz, Fericiții noștri înaintași
