Text

„Să fie lumină!“ a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi desăvârşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeală, din grădina Edenului, întunericul s-a amestecat cu lumina, binele cu răul şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul: un fioros întuneric sufletesc. Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc.

Citiţi Psalmul 22 şi capitolul 10 din Evanghelia de la Ioan şi veţi afla acolo o minunată icoană a mântuirii noastre sufleteşti şi a creştinului adevărat, pusă în asemănarea cu Păstorul cel bun şi oile turmei sale:

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihna. Îmi înviorează sufletul şi mă duce pe căi drepte“ (Psalmul 22). „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine… oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le chem şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă veşnică şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea“ (Ioan 10).

„Iată, stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20).

Minunate vorbe, minunată înştiinţare! Mântuitorul a spus aceste vorbe, El ne-a dat această înştiinţare prin gura Evanghelistului Ioan. Iisus Mântuitorul este Cel ce bate la uşă, iar uşa şi casa unde vrea să intre sunt, dragă cititorule, inima ta şi viaţa ta.

Ce atitudine să adopte omul credincios?

Sonoritatea acestor termeni face pe oameni să tresară, iar realitatea pe care o exprimă, înfricoşează.

Teama e justificată pentru că răutatea, ura, teroarea, manifestate prin atentate sau războaie, au ca urmare distrugerea nu numai de bunuri materiale, ci mai ales – şi asta e ținta – uciderea oamenilor.

Cei care scapă, rămân cu dureri şi infirmităţi pe tot restul vieţii. E totdeauna sumbru un astfel de orizont.

Pentru că aşa cum toiagul sprijină cu siguranţă şi nu lasă să se prăbuşească mădularele, care tremură şi sunt paralizate de bătrâneţe, la fel şi credinţa ţine sufletul care se cutremură şi se clatină prin gândurile neputincioase cu o siguranţă mai mare decât toiagul. Şi de vreme ce întăreşte sufletul prin ajutorul propriei puteri, îl sprijină cu acrivie şi nu-l lasă niciodată să se răstoarne.

„Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul… Rămâneţi în Mine şi Eu in voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard“ (Ioan 15, 1-6).

O, ce taină adâncă este pusă în această evanghelie!