„Iată, stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20).
Minunate vorbe, minunată înştiinţare! Mântuitorul a spus aceste vorbe, El ne-a dat această înştiinţare prin gura Evanghelistului Ioan. Iisus Mântuitorul este Cel ce bate la uşă, iar uşa şi casa unde vrea să intre sunt, dragă cititorule, inima ta şi viaţa ta.
A fi un creştin adevărat nu înseamnă numai a şti cine a fost Iisus Hristos… nu înseamnă numai a cunoaşte viaţa Lui din istoria biblică, ci înseamnă a-L primi pe Domnul în inima ta şi în viaţa ta. Înseamnă a-L lăsa pe Domnul să intre în gândurile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile noastre, în purtările noastre, în toată viaţa noastră.
Mântuirea noastră se începe în clipa când Îl lăsăm pe Domnul să Se amestece în lucrurile noastre şi se gată în clipa când nu ne mai amestecăm noi, ci Îl lăsăm pe El să hotărască în toate afacerile şi lucrurile noastre.
Mântuirea noastră se începe în clipa când Îi deschidem Domnului uşa inimii noastre; şi se sfârşeşte în clipa când Domnul a ajuns Stăpânul şi Cârmuitorul vieţii noastre, când clipă de clipă viaţa noastră este predată Lui; stă sub ascultarea Lui şi cârma Lui. O viață creștinească fără această predare Domnului n-ajunge nimic. Sunt atâţia creştini care ţin anumite datini, fac anumite rugăciuni, păzesc anumite porunci, dar de răutăţi şi de năravurile rele nu se lasă.
Viaţa lor nu se schimbă şi nu se face mai bună pentru că nu-L primesc pe Domnul, nu-L suferă pe Domnul să Se amestece în viaţa şi purtările lor. Îl lasă pe Domnul să stea numai afară, la uşa inimii lor. Mântuirea sufletului nu câştigă nimic câtă vreme Domnul e numai afară la uşă. Mântuirea câştigă numai când Domnul e înlăuntru, când Îl lăsăm pe Domnul să intre în casa inimii noastre şi începem o viaţă nouă cu El.
Într-o vară am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se mută şcoala“ .
Cârciuma era sub o transformare radicală: îşi schimbase stăpânul, trecea sub o stăpânire nouă. O dată cu această mutare îşi schimbă şi chemarea ce o avusese. Dintr-o crâşmă plină de beţii şi păcate, se făcea o şcoală plină de lumină. Se curăţă de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea; o viaţă nouă se începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi viaţa noastră când Îl primim pe Domnul cu adevărat în casa inimii noastre. Primirea Domnului înseamnă o schimbare şi transformare din temelie a vieţii noastre, înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă stăpânul, trece sub o stăpânire nouă şi, o dată cu aceasta, i se schimbă şi rosturile, şi chemările. Se curăţă de toate spurcăciunile, un duh nou se sălăşluieşte în ea.
Mântuirea mea şi a ta, cititorule, începe în clipa când Domnul ,,se mută“ în inima noastră, când inima noastră îşi schimbă stăpânul, renunţă la arenda diavolului şi patimilor rele şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“, se face „casa lui Dumnezeu“ (I Corinteni 3,16).
Ah, ce dulce şi liniştită se face viaţa când Domnul devine Chiriaşul şi stăpânul inimii noastre!
Un om, cercetându-mă mai zilele trecute, m-a aflat singur aplecat la masa de scris.
-Numai singur, părinte, numai singur? m-a întrebat el. De ce nu-ţi bagi un tovarăş, un companist, la o lucrare aşa de mare?
I-am răspuns îndată:
-O, dragul meu, eu nu sunt singur, eu sunt cu Domnul, eu mi-am găsit de mult un Tovarăş cu Care împreună lucrez. Cu acest Tovarăş mă sfătuiesc, cu El plănuiesc, cu El mă înţeleg nopţile ce să mai scriu. Ah, ce Tovarăş bun am aflat! El îmi rezolvă necazurile cele mai grele. El mă scoate din încurcături. El îmi dă tot ce-mi trebuie. Toate îmi merg bine şi cu spor de când lucrez cu El.
Omul meu se uită la mine cu nedumerire. Poate că nu mă înţelegea destul de bine. Cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul grăieşte într-o limbă maternă nouă pe care alţii n-o înţeleg şi nici nu le prea place.
O, ce dulce şi ce liniştită este o viaţă trăită clipă de clipă cu Domnul! Oamenii sunt plini de necazuri, de frământări, de lipsuri şi greutăţi tocmai din pricină că Domnul e afară la uşă şi nu înlăuntru, în inima şi viaţa lor.
Dragă cititorule! Domnul bate la uşa inimii tale. Bate stăruitor şi aşteaptă răbdător să I se deschidă uşa. Taina mântuirii tale stă în zăvorul de la uşă, stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi să-I deschizi Domnului larg inima ta şi viaţa ta.
Iisus Mântuitorul nu deschide uşa inimii cu forţa. El nu este un spărgător de uşă; El strigă de afară şi aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă. Taina mântuirii tale sufleteşti, scumpul meu frate, stă în zăvorul de la uşa inimii tale; stă în urechile tale să auzi glasul Domnului şi să-I deschizi. Începi o viaţă nouă cu El. Primeşte-L îndată pe Domnul şi te vei mira tu însuţi de ce dar şi binecuvântare a intrat în casa ta şi în viaţa ta.
Rugăciune
Iisuse, Mântuitorule bune! De mult stai şi la uşa inimii mele. De mult tot baţi şi mă strigi cu glas duios să-Ți deschid inimioara. Ah, nebunul de mine! Atâţia şi atâţia ani Te-am ţinut afară la uşă. Atâţia şi atâţia ani ai bătut mereu cu dragoste şi răbdare la uşa inimii mele şi eu, nebunul, n-am vrut să-Ți deschid. Nu m-am îndurat să mă despart de păcate şi să Te primesc pe Tine.
Mă grăbesc acum să ies din această nebunie de suflet pierzătoare. Eu Îţi deschid inimioara, Scumpul meu Mântuitor. Intră în ea şi Te fă Stăpânul şi Cârmuitorul ei. Eu Îţi predau Ție pe vecie casa inimii mele; Îţi predau Ție toate cheile de la toate încăperile ei. Îţi predau Ție tot „inventarul“ acestei case ce a ajuns la „faliment“. Cu darul şi puterea Ta, Doamne, refă această casă şi îi dă o viaţă nouă.
Eu Îţi predau Ție, Doamne, toate gândurile mele, toate vorbele, toate planurile şi toate faptele mele. Eu Îţi predau Ție şi toate lipsurile, toate necazurile şi frământările mele. Ia-le pe toate, Doamne, în grija Ta cea Sfântă!
Ia-mă pe mine însumi! Fii Tu Stăpân peste mine. Ia-mă cu tot ce am, o Doamne, şi fă ce vrei cu mine.
Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu
