Nu există un glas, un cuvânt, o expresie a noastră pe care Dumnezeu să nu o audă. Pentru El chiar şi gândul nostru capătă răsunet… Cel Care a zidit urechea, s-ar putea să nu audă?… (Psalmul 94, 9). Cum aude El glasul nostru când strigăm către El şi ne arată că ni-l aude prin răspunsul pe care ni-l dă îndată, de atâtea ori, tot aşa aude Dumnezeu şi când strigăm către alţii.
În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc cu care ne-am ocupat până aici. E Ion, omul cel duhovnicesc, ajuns la adânci bătrâneţi. A trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind. A alergat neîncetat spre darul de biruitor (cf. Filipeni 3,12) şi acum îl aşteaptă cununa vieţii.
Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârşit această cale.
Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură… iadul face mobilizare generală în contra lui. Satan se vede în primejdie de a pierde pentru totdeauna un suflet care, mai târziu, poate deveni o primejdie şi pentru alţii. De aceea ordonă mobilizare generală în contra lui.
Psalmul 4, versetul 4
Orice păcat este o fără-de-lege. Este ceva făcut nu numai fără-de-vreo-lege a Dreptăţii, a Milei, a Păcii, a Iubirii, a Iertării sau a altei ascultări şi rânduieli dumnezeieşti, ci chiar cu totul împotriva acestora. Aceste acte grave de vinovăţie îndreptate spre lovirea şi călcarea rânduielilor dumnezeieşti sunt toate fără-de-legi — şi nu pot rămânea nepedepsite. Toată viaţa de pe toată întinderea pământului şi cerurilor se desfăşoară după legi rânduite de Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască.
Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea mântuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea mântuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri şi multe feluri de necazuri.
Iată inima omului care a plinit calea mântuirii sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieți trăite după Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit – abia l-a putut trezi – din somnul păcatelor. I-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a slobozit lacrimile căinței, l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
Psalmul 4, versetul 1
Dumnezeu răspunde totdeauna strigătelor credinciosului Său. Căci în vremea când credinciosul trebuie să-şi strige rugăciunea şi cererile sale către Dumnezeu, atunci în grele necazuri trebuie să se afle el. Şi, adesea, în mare disperare. În mod obişnuit rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se spune evlavios.
Traian Dorz este unul dintre cei mai importanţi autori de literatură religioasă din România, literatură devenită ilicită în anii comunismului şi rămasă încă marginală şi desuetă în postcomunism, unde aversiunea faţă de religie persistă, deşi în forme mai discrete şi mai rafinate. (…)