Psalmul 4, versetul 1
Dumnezeu răspunde totdeauna strigătelor credinciosului Său. Căci în vremea când credinciosul trebuie să-şi strige rugăciunea şi cererile sale către Dumnezeu, atunci în grele necazuri trebuie să se afle el. Şi, adesea, în mare disperare. În mod obişnuit rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se spune evlavios.
Dar când se strigă, este ceas de cumpănă grea pentru sufletul care se roagă, şi este vreme de primejdie mare, şi este stare de alarmă şi de groază. Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se vede fără nici o putere de a o birui. Şi fără nici o putinţă de a o înconjura. Acum, nu cu prea mulţi ani în urmă, când şi în ţara noastră poporul evreu era prigonit şi urmărit cu gând de nimicire, prin oraşe — şi mai ales prin Bucureşti — umblau ucigaşi fără frică şi fără ruşine spre a-i prinde pe evrei de pe străzi, ca să-i chinuiască. În Bucureşti, atunci, printre evreii creştini, trăia un evreu sărac şi privit ca mai slab de minte. Dar el era cu un cuget curat ca un copil. Şi cu o credinţă simplă, dar nebănuit de mare. Toţi îl cunoşteau pe «fratele Moișe». Îl primeau şi îl ajutau. Iar el, ce primea, ducea altora mai amărâţi ca el. Mergea pe la bolnavii şi săracii lui chiar şi în zilele de mare primejdie. Plin de o sfântă şi copilărească încredere în ocrotirea lui Dumnezeu. O dată, când o echipă de astfel de urmăritori umbla cu o maşină să-i strângă pe evrei, unul s-a repezit să-l înhaţe şi pe «fratele Moișe». Dar el, când s-a văzut în primejdie de moarte, le-a strigat: „Nu mă lasă Domnul Iisus să mă luaţi voi!“ Şi, aruncându-se în genunchi, acolo, în strada plină de lume, a ridicat mâinile spre Dumnezeu şi a început să strige cât putea de tare: „Doamne Iisuse, Doamne Iisuse, nu mă lăsa la ei! Tu ai spus: «Strigă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi». — Nu mă lăsa la ei, că iată vor să mă răpească… Nu mă lăsa, Doamne Iisuse!…” Lumea se uita uimită la el, iar conducătorul răpitorilor i-a spus celui care-l şi apucase de spate: — Lasă-l, mă, nu vezi că-i nebun; hai să plecăm!… În urma lor, fratele Moişe le striga biruitor şi fericit: — Nu v-am spus eu că nu mă lasă Domnul Iisus la voi?
Nu are importanţă cum privesc cei necredincioşi forma în care Dumnezeu izbăveşte din mâinile lor pe credinciosul său, care strigă către El după ajutor. Important lucru este că îl scapă. Felul în care intervine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este dovada că Dumnezeu este prezent şi veghetor asupra alor Lui. O, câte rugăciuni strigate în durere, în primejdie, în groază sau în bucurie n-a ascultat şi împlinit îndată Dumnezeu!
Acei care au fost în astfel de stări şi au strigat către El ştiu bine că cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit îndată, pe ei sau pe cei pentru care strigau. Şi întotdeauna îşi vor aduce aminte că nu un „concurs de împrejurări“ i-a salvat. Ci numai puterea lui Dumnezeu. Dar vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi s-a liniştit, uită să mulţumească lui Dumnezeu. Ca cei nouă leproşi vindecaţi… Acesta este bietul suflet omenesc! Dar, o, cât de bun este Dumnezeu! Cu toate că ştie ce e omul, totuşi bunătatea Lui îl ascultă din nou şi din nou când strigă. Măcar că uită aşa de uşor binefacerile Lui. Pentru unul care se întoarce să mulţumească, iartă toată gloata nerecunoscătoare (Luca 17, 15-18) şi nu le retrage ajutorul dat. Căci necredincioşia noastră nu va putea niciodată nimici credincioşia lui Dumnezeu (Romani 3, 3).
O Mare și Puternic Dumnezeu, Care asculți strigătele tuturor celor ce sunt în primejdie. Sau sunt copleșiți de durere. Sau sunt înflăcărați de iubire. Sau sunt chinuiți de groază.
Slavă veșnică numelui Tău și recunoștință veșnică Ție pentru toate izbăvirile Tale. Slavă Ție pentru tot ce ai făcut și pentru mine în grelele și multele zile de grea răscruce din viața mea.
Am strigat către Tine în stări și în locuri din care nimeni nu mă putea ajuta și auzi, iar Tu m-ai izbăvit, răspunzându-mi îndată.
În stările de mare cumpănă din viața mea, când rugăciunile nu-mi mai puteau fi nici șoapte, nici cântări, nici tânguiri evlavioase, nu mai puteau fi decât amare și mute strigăte de moarte, Tu, Puternic și Bun Dumnezeu și Mântuitor al meu, m-ai auzit.
Și din izbăvirile zilnice mi-ai întregit izbăvirea deplină, a mea și a celor care erau cu mine. Nu voi uita aceasta niciodată!
Și pentru toate acestea, iată, sunt aici în fața tuturora martorul viu, dovada vie a puterii tale și a adevărului din făgăduințele Tale. Și expresia adâncă a recunoștinței pentru tot ce ne-ai făcut Tu.
Slavă veșnică Ție! Amin.
Traian Dorz, Hristos - Comoara Psalmilor, vol. 1
