Satan umbla… – Pr. Iosif Trifa

Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea mântuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea mântuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri şi multe feluri de necazuri.

Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că, până trăieşti în păcate şi fărădelegi, satan doarme liniştit; te ştie asigurat pentru împărăţia lui. Te ştie în mâna lui. Dar îndată ce te trezești, se trezeşte şi satan şi începe a „lucra”, încercând în tot chipul să te adoarmă iarăşi şi să te întoarcă iarăşi în robia lui.

Când omul începe o viaţă după Evanghelie, diavolul pune foc mai mult în patimile pe care le-a avut. Pune „miere” mai multă pe otrava păcatelor.

Pe lângă aceste ispite lăuntrice, cei întorși la Domnul trebuie să ştie apoi că vor avea de furcă şi cu lumea din afară. „A mea este lumea aceasta”, zicea diavolul în pustie, când L-a ispitit pe Mântuitorul cu măririle lumeşti (Luca 4, 6). Ale diavolului sunt toate plăcerile, desfătările, ispitele şi poftele acestei lumi.

Cel care începe o viaţă nouă cu Domnul şi Evanghelia Lui trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul acestei lumi… El nu mai este din lume „…voi nu mai sunteţi din lume” (Ioan 15, 19). El a ieşit, el trebuie să iasă din duhul acestei lumi, pentru că „prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu… Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii celei lumeşti, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume” (I Ioan 2, 15-16).

Lumea însă e plină de cei ce „iubesc lumea”, de cei ce „trăiesc după duhul acestei lumi” (Efeseni 2, 2). Aceştia nu-i înţeleg pe cei ce trăiesc o viaţă duhovnicească, o viaţă smulsă din duhul acestei lumi.

„Omul cel lumesc zice Apostolul Pavel nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (I Corinteni 2, 14).

Apostolul Pavel spune deci limpede că oamenii vor trăi împărţiţi în două tabere: în cei duhovniceşti şi în cei lumeşti; în cei care umblă după „îndemnurile Duhului şi în cei care „umblă după îndemnurile firii celei lumeşti” (Romani 8). Lucrul acesta se vede şi în chipul de alături. Pe oamenii cei lumeşti îi foloseşte diavolul ca să-l ispitească cu ajutorul lor pe cel care trăieşte o viaţă duhovnicească, precum se vede în imagine. Pe cel întors la Domnul, oamenii cei lumeşti nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: Da’ nu te face de râs, omule, cu gazetele şi cărţile tale, că doar n-ai omorât pe nimeni să te faci pocăit… Că doar n-ai să te faci călugăr… Da’ de ce-ţi canoneşti viaţa? Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!

Dar Ion, omul cel duhovnicesc, nu vrea să mai audă chemările lumii. El trăieşte acum într-o altă lume… El are acum alte gusturi, alte cugete şi alte gânduri.

În chipul de alături sunt două lumi: lumea omului duhovnicesc şi lumea oamenilor lumeşti. Aceste două lumi sunt două stări ce nu se înţeleg şi nici nu se pot înţelege, pentru că între ele este o prăpastie întreagă de gândire şi de simțire.

De multe ori aceste două lumi sunt chiar şi în casa omului.

O femeie intrată în Oastea Domnului îmi spunea că i-a trebuit doi ani de zile şi multe suferinţe până când a putut face şi din bărbatul ei, care suferea de patima beţiei, un om duhovnicesc.

Un tânăr din judeţul Sibiu îmi spunea că numai pe furiş poate citi  «Isus Biruitorul», din cauza tatălui său care este beţiv şi nu poate suferi foaia aceasta.

Aici se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui… Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei” (Matei 10, 36 şi Luca 12, 52-53).

În chipul de la pag. 62 se văd cele două lumi: lumea „omului duhovnicesc” şi lumea „oamenilor trupeşti”, puse faţă în faţă. Cu ajutorul desfătărilor lumeşti şi al oamenilor celor trupeşti vrea satan să-l întoarcă iar pe omul cel duhovnicesc în robia din care a scăpat, să-l facă iarăşi un „om lumesc”. Însă Ion, omul cel duhovnicesc, stă neclintit şi tare în faţa ispitelor. Ispitele lumii nu-l pot birui, pentru că el s-a „răstignit faţă de lume”, el „a murit faţă de păcat” şi a înviat la o viaţă nouă prin Jertfa Crucii Mântuitorului (cf. Romani 6 şi 8). El este un om „născut din nou” prin Jertfa Crucii şi darul Duhului Sfânt (cf. Ioan 3), „iar cel ce este născut din Dumnezeu biruie lumea” (I Ioan 5, 4).

În faţa desfătărilor lumeşti, omul cel duhovnicesc se miră cum de i-au putut plăcea cândva astfel de otrăvuri sufleteşti… Se miră de orbia sufletească în care trăia şi el odată… Se îngrozeşte când îşi aduce aminte în ce stare grozavă de pieire sufletească trăia şi el… El vede acum de departe mierea cu care satan a uns otrava patimilor şi se fereşte de ea ca de foc.

Faţă de chemările „oamenilor supuşi poftelor trupeşti, care n-au Duhul” (cf. Iuda 19), omul cel duhovnicesc răspunde: „Ajunge, în adevăr, cât am trăit până acum în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idoleşti neîngăduite” (I Petru 4, 3). Eu sunt acum un om nou… eu nu mai sunt Ion cel care alerga cu voi la chefuri şi fărădelegi. Ion cel vechi a murit. Sa dus… Eu sunt un Ion nou, care trăiesc o viață nouă cu Domnul.

Dar cei neduhovniceşti nu înţeleg aceste vorbe ale lui Ion; şi nici nu le pot înţelege, pentru că Ion vorbește ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumeşti se miră că Ion „nu aleargă împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi îl batjocoresc” (I Petru 4, 4). Dar Ion răspunde cu rugăciune la batjocurile lor. El plânge de mila lor, văzându-i cum îşi pierd sufletul… El se roagă pentru trezirea lor din somnul păcatelor.

Din faţa ispitelor, omul cel duhovnicesc se retrage mereu în rugăciune şi se întăreşte mereu prin rugăciune. Aici este locul să amintesc despre puterea rugăciunii.

O, cum n-am eu cuvinte destule şi loc destul să spun ce putere mare are rugăciunea pentru un suflet de om! Voi aminti numai atât că Însuși Mântuitorul a folosit neîncetat rugăciunea în contra ispitelor lui satan şi ne-a lăsat-o şi nouă ca să o folosim şi noi neîncetat. “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41).

Aici este locul să amintesc ceva şi de prigoanele care se ridică asupra celor întorşi la Domnul.

Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată pe cel întors; el foloseşte şi prigoana.

Cei care se hotărăsc la o viaţă nouă după Evanghelie trebuie să ştie că vor avea de suferit multe feluri de necazuri şi prigoane. Însuşi Mântuitorul a spus lămurit acest lucru: „În lume necaz veţi avea, însă îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Luca 21, 12; Ioan 15, 20). Apostolul Pavel a spus şi mai răspicat acest lucru în cuvintele: Şi toţi cei care vor să trăiască cu temere de Dumnezeu în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

Lucrul acesta, de altfel, e și firesc şi de înţeles. Cei păcătoşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi. Credinciosul este o oglindă curată în care păcătosul îşi vede ticăloşia şi de aceea lumea îl urăşte. Îl batjocoreşte şi îl prigoneşte.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat şi pe mine să mă fac un om duhovnicesc. Întăreşte-mă, Doamne, să pot rămâne în starea aceasta până la sfârşitul vieţii mele. Întăreşte-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor care îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti. Întăreşte-mă contra prigoanelor care se ridica împotriva mea.

Duhule Sfinte! Aprinde-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău, ca să nu mă mai poată birui duhul acestei lumi. Trezeşte-mă mereu la rugăciune şi priveghere, ca să nu mă mai poată birui lumea cu ispitele ei. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului