Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbia sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbia trupească. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu. Acum am vrea să mai amintim numai că:
Iisus i-a vindecat pentru că aveau credinţă.
În capitolele din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.
Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu trăieşte: încă nu s-a văzut om cu două feţe. Însă în lumea cea sufletească, această pocitură trăieşte. În lumea sufletească sunt destui oameni cu două feţe (ba chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui om cu două feţe sunt toţi acei creştini care cred că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Psalmul 6, versetul 1
… „Că nu este nici un om care să fie viu şi să nu greşească, ci numai Tu, Doamne, eşti fără păcat. Dreptatea Ta este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este Adevărul…” Noi toţi greşim în multe feluri… (Iacov 3, 2). Dacă zicem că nu avem păcat, minţim, şi adevărul nu este în noi (I Ioan 1, 8). Dacă nu greşeşte cineva în vorbire (o, mai ales în vorbire!), este om desăvârşit…
În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chinuia bogatul în văpaia de foc, l-a rugat pe Avraam, zicând: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr în casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturisească lor, să nu vină şi ei în acest loc de muncă… Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i ascultă pe ei, chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor crede“ (Luca 16, 19-31).
Psalmul 5, versetul 6
Înşelătoria, de orice fel, este tot atât de urâtă înaintea lui Dumnezeu ca şi uciderea. Înşelătoria este tot o crimă. Acela care înşală pe deaproapele său, îi ucide acestuia înţelegătoarea încredere în semenii săi, îi ucide paşnica apropiere binefăcătoare de alţii, îi ucide curata iubire sinceră faţă de om.
Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.
În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira o mulţime de astfel de locuri din Sfânta Scriptură Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mulțimea necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.
Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.