Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.
Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă decât cea dintâi, ajunge într-o mocirlă sufletească mai mare decât cea dintâi.
Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evanghelia. Chipul următor nu e o născocire a noastră. E o stare sufletească pe care Mântuitorul şi Evanghelia Lui au spus-o răspicat, aşa cum se vede în imagine. Iată ce zice Mântuitorul despre cei care au ieşit din păcate şi pe urmă iarăşi s-au întors la ele: „Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă şi, neaflând, zice: “Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la sfânta poruncă ce li s-a dat. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea adevărată: câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (II Petru 2, 20-22).
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la otrava diavoleştilor patimi! Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi satan la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. Când cel întors slăbeşte cu râvna, cu privegherea şi rugăciunea, când începe iar a iubi lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui împreună cu toată gloata diavoleştilor patimi.
Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească mai mare decât cea din care scăpase. O, ce mare nesocotinţă face un astfel de om!
Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul dinainte. Într-o vreme, Ion acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, îşi curăţise inima şi viaţa de diavoleştile patimi şi păcate. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit… Rugăciunea şi privegherea le-a părăsit şi a început iarăşi a se împrieteni cu patimile şi păcatele… S-a lăsat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată la doi domni: şi lui Dumnezeu şi diavolului, şi, pe urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns! Inima lui s-a deschis iar pentru satan. Din casa inimii lui s-a depărtat Duhul Sfânt şi în locul Lui s-a aşezat diavolul cu gloata lui.
O, ce bine se simte satan într-o astfel de inimă! El cunoaşte „casa” asta. A mai fost odată în ea. Acum s-a întors iarăşi şi a aflat-o „măturată şi împodobită”. A stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfânt, Care o măturase şi o umpluse de lumină. Diavolul se aşază acum în ea cu bucurie, aducând cu sine alţi şapte ortaci. Îi râde diavolului barba de bucuria biruinţei. El se aşază, în inima omului celui căzut, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat, ca un biruitor şi cuceritor.
De data asta diavolul se întăreşte mai bine în inima cucerită. El aduce cu sine încă şapte duhuri „mai rele decât el”. Din inima celui cucerit îşi face o cetate fioroasă, întărită cu şapte turnuri. El îşi asigură domnia şi cârmuirea asupra unui suflet de om. El se întăreşte, ca să nu mai fie perturbat de Duhul Sfânt.
Şi Ion, nesocotitul acesta, l-a lăsat pe satan să-şi plinească planurile. Îngerul darul Duhului Sfânt l-a chemat mereu să se trezească din somnul pieirii sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat chemarea Duhului Sfânt… A asurzit faţă de chemările cele sufleteşti.
Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele… Din an în an, Ion s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie… Din an în an, satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii sale sufleteşti. Pe urmă viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă, iar el, un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi. Anii au trecut mereu, iar el a îmbătrânit în robie şi ticăloşie sufletească. Acum, iată-l, se apropie de mormânt… se propie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru împărăția diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută, cu un suflet pierdut. Îngerul Domnului se depărtează de la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sunt acum zadarnice. Cel căzut s-a cufundat cu totul în ticăloşie. Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz. E biruit cu totul de cele rele; îngerul se depărtează de la el, mustrându-l şi tânguindu-se pentru pierderea lui. Se depărtează întristat şi Duhul Sfânt.
Un suflet de om se pierde pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un om îşi pierde sufletul şi pentru această pierdere se înfioară cerul, pentru că sufletul este o comoară mai scumpă decât toată lumea aceasta.
Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decât întreg pământul, decât toţi banii şi bogăţiile acestei lumi. Cerul se înfioară şi plânge pentru pierderea unui suflet. Dacă scrie în Evanghelie că „îngerii din cer se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10), apoi tot aşa se poate spune că îngerii cerului plâng şi se tânguiesc pentru un păcătos care-şi pierde sufletul; pentru un păcătos care nu se îndreaptă, ci stăruie până la moarte în ticăloşie.
O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi îmbătrânit în fărădelegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare, ascultaţi cum se tânguie îngerii cerului pentru sufletul vostru: „Veniți, fraţilor, să plângem pe omul acesta care-şi pierde sufletul! Cel făcut după chipul lui Dumnezeu, iată-I cum s-a schimbat… Cel care împreună cu noi preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns! Cel care era cu chip mai frumos decât toate făpturile necuvântătoare, iată-l ce urât se vede!… Să plângem, fraţilor, sufletul lui… Să ne plângem frăţiorul pe care l-am pierdut”…
Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet: prin nesocotinţă, prin dezertare şi prin nepăsare de cele sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împrieteni cu lumea şi cu păcatul! Nu uita că rostul vieţii noastre este lupta neîncetată cu diavoleştile patimi şi ispite…
De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte. Iar de cumva satan te-a prins şi te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera… Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul…
Oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel Care a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atât de groase, încât Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.
Voi, toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa… Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce… Primiţi-L pe Domnul până nu vă înghite iadul şi osânda de veci!
Rugăciune
Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte neîncetat, ca să n-ajung şi eu în starea cea groaznică a celor care au scăpat odată la tine şi pe urmă iar au dezertat la diavolul şi la păcate. Satan mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine şi mă întăreşte neîncetat.
Duhule Sfinte! Trezeşte din nou, cu darul şi harul Tău, pe cei care au adormit iarăşi în păcate! Deschide-le din nou ochii şi inimile, să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut. Dă-le dar şi putere să poată scăpa din nou din temniţă cea cumplită a diavolului. Ajută-le să scape din nou la libertatea cea dulce a sufletului şi a mântuirii sufleteşti. Amin.
