Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbia sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbia trupească. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu. Acum am vrea să mai amintim numai că:
Iisus i-a vindecat pentru că aveau credinţă.
– Credeţi voi?
– Credem. Doamne!
– Fie după credinţa voastră! şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în Cer şi pe pământ, le-a spus aşa ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care a fost crescut; se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor. Pentru ei Iisus nu era Dumnezeu. El era “feciorul lui Iosif”, “feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei.
Dumnezeu, Care a făcut soarele ce stă pe cer de mii şi mii de ani şi luminează o lume întreagă… Dumnezeu, Care a făcut atâtea… Se spune totuşi despre El că n-a mai putut face nici o minune în Nazaret, fiindcă n-a fost credinţă acolo!… Puterea lui Dumnezeu trebuie unită cu credinţa noastră. Puterea lui Dumnezeu, ea însăşi, nu face decât prin credinţa ta.
De-atâtea ori ai strigat şi tu către Domnul. De-atâtea ori ai zis: “Doamne, fie-ţi milă şi de orbii din casa mea!”… Şi până astăzi ei tot orbi sunt. Şi încă până astăzi ei nu văd rugăciunea. Şi încă până astăzi ei sunt fără fraţi. Şi cine n-are fraţi, n-are tată…
Doamne, unde-i credinţa noastră? Orbii au avut credinţă! Iisus le-a spus: “Fie după credinţa voastră!“ şi li s-au deschis ochii în acel moment.
Avraam, tatăl celor credincioşi, când i-a spus Dumnezeu despre o ţară… nu a văzut-o, dar a crezut! Când i-a spus despre o sămânţă cât stelele, el a crezut, deşi nu a văzut, că era de o sută de ani şi trupul lui era aproape mort spune, Cartea Sfântă. Dar el a crezut pe Dumnezeu. A crezut că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat şi aşa a fost.
Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest Adevăr, Lumina Evangheliei, Lucrarea Naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul acest om slab, cu trupul bolnăvicios şi în suferinţă, el a crezut. Omul acesta a fost un om al credinţei.
El a crezut că toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte, că nu mai era Duhul lui Dumnezeu care să-i înveţe, care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic, unde se aduceau numai nişte lumânări.
Unde se sărutau numai icoane. Unde se trăgeau numai clopote, dar fără credinţa vie acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi cele mai grele păcate, şi totuşi ziceau că sunt creştini.
Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început, a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a sfinţilor părinţi. Şi omul acesta, trimis de Dumnezeu, a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă: “Să nu mai ieşi, Iosif, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău. Lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii”… Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vada ca Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă şi astăzi vin fraţii de la mari depărtări, cerând: “Dă-ne, Iosife, hrană, că murim, nu mai avem nimic”.
Fraţii mei dragi, surori iubite, aveţi credinţă! Dumnezeu poate să vindece pe toţi orbii voştri. Nu încetaţi a crede. Nu încetaţi a vă ruga.
Rugaţi-vă… Rugăciunea, lacrimile, genunchii, folosiţi-le până le mai aveţi… Până nu veţi mai avea lacrimi. Când vei închide ochii, să-i închizi crezând că Dumnezeu va mântui casa ta, soţul tău, familia ta. Căci pentru aceasta te-a chemat Dumnezeu la mântuire.
Orbii aceştia s-au întors înapoi văzând cât de greu le-a fost lor când s-au dus la Domnul! Mai ales când i-a pus la încercare, că nu le-a răspuns de prima dată. Cât de greu le-a fost să afle casa unde a intrat Iisus, care se ascunsese de ochii lor, de ochii credinţei lor, că şi aşa cu ochii trupului nu-L vedeau.
Cât de greu le-a fost până nu L-au aflat pe Iisus. Dar nu s-au lăsat până nu L-au aflat. Stăruinţa aceasta am vrea să o avem fiecare dintre noi.
Uneori ni se par căile încâlcite şi paşii ascunşi. Stăruinţa aceasta a orbilor era să nu se lase, până vor da de El. Să nu ne oprim până când nu vom simţi că aici e Dumnezeu. Aici e Iisus. Aici pot să-I spun ceea ce am pe inima mea, ce am pe sufletul meu…
Orbii s-au întors înapoi vindecaţi… Aceasta este deosebirea cea mare care trebuie să se vadă la orişice suflet care s-a întâlnit cu Iisus. Înainte s-au dus lovindu-se, împiedicându-se. Înapoi au venit sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu şi văzând. Aceasta-i schimbarea cea mare a sufletului care se întâlneşte cu Hristos.
Frații mei oriunde vedeţi această schimbare, dați laudă lui Dumnezeu căci acolo s-a făcut o întâlnire fericită cu Hristos.
Dacă te-ai întâlnit cu Hristos, trebuie să se vadă schimbarea aceasta mare în viaţa ta. Dacă în viaţa cuiva nu se vede această mare schimbare, el nu s-a întâlnit cu Hristos, este numai o vorbă goală, numai minciună, numai un nume care-l poartă, este numai o formă cum s-a amintit mai înainte, căci întâlnirea cu Hristos schimbă viaţa.
Cel care s-a întâlnit cu Hristos, nu mai este cum a fost, nu mai vorbeşte cum a vorbit, nu se mai duce pe căile pe care se ducea înainte, nu mai poate face lucrurile pe care le făcea înainte. Nu mai poate. Pentru că acum e în lumină şi acum vede. Acum el e cu Hristos. Acum el e altul.
Erau doi orbi.
Altă evanghelie vorbeşte numai despre un orb. Evanghelia aceasta vorbeşte despre doi: un orb cu ochii trupului şi celălalt orb cu ochii sufletului aşa am crede noi… Nu! Sunt doi orbi, amândoi orbi sufleteşte. Care sunt aceşti doi orbi?
Dăcă ne gândim la Epistola a doua a sfântului Petru (1, 9) acolo ne vorbeşte tot despre un orb sufleteşte, un al doilea orb, un altul.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, să ne dăm silinţele să nu stăm, ci să urcăm de pe treaptă pe treaptă.
Căci în zadar ar spune cineva: „Doamne, şi eu cred! Cum să nu cred eu în Dumnezeu? Şi eu cred…”
Degeaba spui, frate şi soră, „Şi eu cred!”. Unde este osteneala ta dacă crezi? Dacă crezi trebuie să alergi. Dacă crezi trebuie să te jertfeşti, trebuie să faci binele. Crezi tu că lumea aceasta din jurul tău este pregătită pentru scrum?
Ce faci atunci? Alergi după gunoaie? Asta-i credinţa? Crezi tu că toate gunoaiele pe care le-ai strâns în toţi anii şi în toată verile scrum se va alege de ele? Iar pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care e Viu şi Veşnic, abia poţi face câte un pas, că nu-ți mai rămâne timp!… Că eşti rupt de oboseală. Aceasta-i credința ta? „Daţi-vă silințele ca să uniți cu credinţa voastră fapta. Şi cu fapta cunoştinţa. Cu cunoştinţa înfrânarea. Cu înfrânarea răbdarea…” Că dacă veţi avea aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori.
Dacă vă daţi silinţele, nu veti fi nici leneşi, nici neroditori. Mult ne-am bucurat când am auzit noi într-o seară, la o sărbătoare, când ne-am întâlnit cu Hristos, că numele noastre sunt scrise în Ceruri, acolo Sus.
Da, sora mea, şi numele tău este scris acolo sus, în cer. Dar eşti tu o soră harnică? Sau eşti una leneşă?
Fratele meu, numele tău este scris în cer. Eşti tu un lucrător cu Hristos? Dar când tu dormi, Lucrarea lui Hristos suferă. Numai în ogorul tău rămâne recolta neculeasă, nesecerată, neplivită.
Şi când va trece Stăpânul pe lângă toate ogoarele, va vedea şi ogorul meu şi va spune: “Oare, ce-ai făcut tu, Petre, aici? Trebuia să fii la veghere, la rugăciune, la milă, la iertare, la dragoste. Ce făceai tu atunci? Trândăveai? Dormeai? Căutai interesele tale pământeşti?”
Şi spune mai departe Cuvântul: “Cine nu are aceste lucruri, este un orb. Umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de păcatele lui cele vechi.”
Acesta-i al doilea orb tot sufletesc, dar mai de plâns decât celălalt. Celălalt ştie măcar că nu vede… Iar ăsta zice că vede…
Povesteam odată că erau două femei credincioase într-un sat. Cele mai credincioase, le ştia tot satul. Numai ele făceau prescuri în toate sărbătorile. Numai ele erau în toate sărbătorile de dimineață la biserică… Dar numai ele nu se puteau vedea una cu cealaltă. Dacă mergea una mai de dimineaţă la biserică şi stătea mai în faţă, cealaltă se trăgea mai înapoi. Vor ajunge oare femeile acestea „credincioase”, care sărutau toate icoanele… Vor mai ajunge ele vreodată în rai? Până-i lumea!…
Niciodată! Pentru că cine nu ştie să iubească pe fratele său, să-şi ierte pe sora sa, cine nu ştie să trăiască în dragoste, o, fraţii mei, este un orb ce umblă cu ochii închişi. Şi toată religia lui este zadarnică.
Când puneau ele o lumânare la icoana lui Iisus şi o sărutau, spuneau sfinţii, că din ochii lui Iisus curgeau lacrimi până jos. Curgeau lacrimile pentru orbirea lor…
Curg lacrimile din Ochii lui Iisus pentru orbii care nu văd. Pentru orbii care nu văd Cerul. Pentru orbii care nu-şi văd fraţii. Pentru orbii care nu ştiu ierta şi iubi. Pentru orbii care nu se ştiu împăca. Plâng ochii lui Iisus de pe Crucea însângerată şi acum.
Poporul meu, poporul meu, până când va mai fi o vină, Hristos nu se coboară de pe Cruce, ci stă tot răstignit pentru păcatul tău!
Unde-l Hristosul tău? În cer? Sau stă tot pe Cruce? Unde-i credinţa ta atunci? Cum e credinţa mea? Cum vedem noi? Cum ne-am întors noi la Hristos?
La un singur Cuvânt am vrea să ne gândim. Vine noaptea cealaltă, după care nu se va mai face ziuă niciodată şi atunci vor striga mamele: “Unde eşti, fata mea? Unde eşti copilul meu? Unde eşti soţul meu?”… Şi atunci tu, care n-ai avut atâta dragoste ca să-L cauţi pe Iisus mereu… numai pâinea aceasta trecătoare ai tot căutat-o şi pe urmă odihna şi aşternutul te-a atras…
Unde eşti tu? Că vine noaptea cea mare! Şi nu ne mai putem vedea niciodată! Ne vom despărţi pentru totdeauna.
O noapte sfântă ne-a mai dăruit Iisus! Ca să mai putem alerga cât încă nu-i prea târziu, cât încă Braţele Mântuitorului mai aşteaptă deschise şi pe ultimul păcătos…
Noaptea aceasta este o noapte sfântă! Fraţii mei şi surorile mele, a fost şi ea cerută de la Dumnezeu. Şi Dumnezeul Cel Bun S-a mai îndurat să ne mai facă parte de încă o noapte sfântă.
din vorbirea de la Vălani, 1981
Popa Petru (Săucani), preluat din Oastea Domnului, anul 2010, nr. 5, pag. 15
