Şi lui Dumnezeu şi Mamonei – Pr. Iosif Trifa

Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu trăieşte: încă nu s-a văzut om cu două feţe. Însă în lumea cea sufletească, această pocitură trăieşte. În lumea sufletească sunt destui oameni cu două feţe (ba chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui om cu două feţe sunt toţi acei creştini care cred că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.

Mântuitorul a spus limpede şi răspicat: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Matei 6, 24).

Însă cei mai mulţi creştini sunt azi de altă părere: ei cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Mulţimea cea mare a creştinilor de azi trăieşte în felul omului din imaginea de alături: cu o faţă întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.

Între aceştia e şi Ion, omul despre care mai înainte am scris că „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul. Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul următor. După ce a început a se răci şi a slăbi în cele sufleteşti, iată, îşi alege şi el calea aceasta: să slujească la doi stăpâni.

Cu ajutorul Duhului Sfânt, Ion acesta se curăţise de patimile cele rele. Intrase în declaraţie de război cu patimile şi ispitele diavoleşti şi le alungase din inima şi din viaţa lui. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit… A început iar a se împrieteni cu păcatele… A început tratativele de pace cu vrăjmaşul; a încetat lupta sufletească şi pe urmă a făcut un fel de „pace” şi împăcare între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între virtute şi păcat.

Cu „pacea” asta Ion a primit iarăşi câteva din patimile şi păcatele pe care le-a avut. El a judecat astfel: „Nu mă pot lăsa cu totul de patimile şi păcatele pe care le-am avut… aşa-i făcută lumea asta că ici şi colo trebuie să mai şi minţi, să mai şi înşeli, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată…”

O, ce judecată nebună şi nesocotită face Ion acesta! Judecata lui e şoapta diavolului. Aţi auzit cum judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de satan. El vrea să fie prietenul Domnului, dar nici cu satan nu vrea să se strice.

El vrea să fie şi cald şi rece, şi alb şi negru, şi luminat şi întunecat. El vrea să trăiască „liniştit”, de aceea a încetat lupta cea sufletească şi face pace cu păcatul. El încearcă să împace lumina cu întunericul, focul cu apa, dar, din această „pace”, iată, întunericul cuprinde lumina lui cea sufletească şi apa stinge focul lui cel sufletesc.

În câmpul de război al mântuirii noastre sufleteşti nu sunt tratative de pace cu vrăjmaşul diavol, cu patimile şi ispitele lui. Cine începe aceste tratative a pierdut lupta mântuirii. Ion acesta a încetat lupta, a început tratativele, s-a împăcat iar cu unele păcate şi acum iată-l că pierde lupta mântuirii sale sufleteşti. În clipa când a făcut împăcare cu păcatul, tot câştigul lui s-a năruit.

O, nesocotitule Ion! Inima ta era lăcaş Duhului Sfânt! Inima ta era o casă plină de lumină sufletească, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc cu întunericul. Iată că întunericul alungă acum toată lumina din inima ta.

O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot locui împreună doi chiriaşi: şi Domnul şi diavolul!… Şi Duhul Sfânt şi păcatul. Ai crezut că deschizi uşa inimii tale numai puţin, pentru o mică patimă, dar, iată, acum satan a deschis-o larg şi intră triumfător în ea cu toată gloata ispitelor şi patimilor sale. Vai ţie, nesocotitule! Ai ajuns un om cu două feţe sufleteşti. Cu o faţă te uiţi spre Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.

Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu Domnul era, iar noaptea la farisei Îl vindea.

Vrei să petreci şi cu Domnul şi cu păcatul, şi cu lumina şi cu întunericul. Dar Domnului nu-I trebuie o astfel de viaţă. Iată, îngerul Domnului te mustră. Auzi-l cum te mustră: „Vai ţie, nesocotitule! Ce ai făcut?… Ai făcut pace cu întunericul! Dar „… ce legătură are lumina cu întunericul şi Hristos cu Velier?” (II Corinteni 6, 14-15). Ai crezut că lumina poate petrece împreună cu întunericul şi acum, iată, te copleşeşte întunericul… Vai ţie!… Iată, iarăşi se apropie răutăţile din care te-am scos! Iată, inima ta iarăşi se pregăteşte de sălaş diavoleştilor şi dobitoceştilor patimi… Iată, temniţa şi pieirea sufletului tău se apropie! Vai ţie!…

Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Faţa pe care o are întoarsă spre Domnul o ţine numai de mărturie că e „creştin”. Faţa aceasta doarme, a adormit în păcate… E trează numai cealaltă faţă, cea întoarsă spre diavolul. Această faţă e trează şi ascultă cu luare aminte şi cu plăcere predica diavolului, iar diavolul astfel îi grăieşte: „Da’ ce, doar n-ai să te faci călugăr, măi, omule!… De ce să te laşi de «bucuriile» şi «plăcerile» vietii?… Ți-ai făcut datoria faţă de suflet… Viaţa îţi cere şi ea «plăcerile» ei… Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată”. ..

Cu astfel de şoapte îi înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

O, ce mulţi creştini îşi pierd sufletul în chipul acesta! Diavolul e şiret mare. El nu umblă să-l rupă pe om dintr-o dată de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul se mulţumeşte când omul crede că poate sluji la doi domni.

Lumea de azi e plină cu creştini de felul celui din chipul de pe pagina 90. E plină de creştini cu două feţe sufleteşti: cu una întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul. Cu faţa cea întoarsă către Dumnezeu se roagă regulat, cu cealaltă păcătuiesc regulat. Cu una se roagă dimineaţă lui Dumnezeu, cu cealaltă Îl suduie mai târziu pe Dumnezeu. Cu una cer milă şi iertare de la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc şi sugrumă pe de-aproapele lor; cu una pleacă la biserică, cu cealaltă se trezesc la cârciumă…

Faţa cea întoarsă spre Dumnezeu pe urmă slăbeşte, adoarme în păcate. Se trezeşte numai din când în când, la Paşti, la Crăciun şi duminica, câteodată. Pe urmă adoarme şi moare cu totul în pieire sufletească. Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre patimi şi păcate, e veşnic trează şi priveghează, cum se vede şi în imaginea de dinainte.

Aşa păţesc toţi cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Mântuitorului, să le audă şi cei „asurziţi în păcate: “Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”

Eu citesc mult în Biblie şi am băgat de seamă un lucru. De la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi diavolul. Începând de când „a despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întuneric” se vorbeşte mereu despre un hotar bine statornicit între “lumină şi întuneric” (Ioan cap. 1), între “fiii luminii şi fii întunericului” (Efeseni 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului” (I Ioan 3, 10), între oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti (cf. Romani 8), între „calea vieţii şi calea morţii” (cf. Matei 7, 13-14).

Toţi cei care cred că se pot strecura printre aceste două hotare trăiesc o viaţă creştinească mincinoasă. Toţi cei care cred că între calea vieţii şi calea morţii, între dreapta şi stânga, mai poate fi şi altă cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului.

Nu cumva şi tu, cititorule, eşti pe calea aceasta?

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorule! Întăreşte-mă şi mă apără mereu ca să n-ajung şi eu pe această cale! Ajută-mă să pun aluat nou în toată făina vieţii mele… Să nu mai las nimic pentru aluatul răutăţilor. Ajută-mă să-mi încui toate încăperile mele faţă de ispitele diavolului şi să le deschid larg numai pentru Tine. Eu stau mereu în faţa Crucii Tale ca să înţeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că trebuie să trăiesc numai pentru Tine şi că trebuie să-Ți slujesc numai Ție. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului