Credinciosul vorbeşte din rai – Pr. Iosif Trifa

În capitolele din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.

Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc o viaţă cu Domnul Iisus. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credincios, care a biruit lumea şi şi-a sfârşit viaţa câştigând darul de biruitor şi cununa Vieţii.

În multe locuri se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre fericirea veşnică ce-i aşteaptă pe cei credincioşi în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai cu trupul, numai de formă iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dumnezeu, dar toată ziua Îl suduiam. Trăiam încredințat că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti».

Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament. Am citit în el cele patru Evanghelii şi am rămas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici? Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut… Toată viaţa mea de creştin e o minciună mare, căci viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se poate trăi, ori viaţa mea este o minciună mare care nu vrea să trăiască aşa cum se spune în Evanghelie.

Astfel judecându-mă, am simţit că se aprinde în mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum scrie la Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi ziceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.

Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea. Am început iar să mă răcesc… Am început iar să mă încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc pentru cele sufleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa… Evanghelia nu se poate trăi în toate cuvintele ei.

Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu totul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mână nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul Testament.

Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi puse din nou Psaltirea şi Noul Testament în mână. Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig disperat: «Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»

Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în cea mai adâncă prăpastie… Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ți milă de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!

Şi Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat rănile cele sufleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe, am înţeles că Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i scape din pierzare pe cei pierduţi. În acele clipe am înţeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate n-ajunge nimic fără darul Lui… Mântuirea mea e darul Lui, viaţa mea e darul Lui şi trebuie să o trăiesc pentru El.

De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încercat satan să rupă iar legătura dintre mine şi El, însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a dat acum o fericire veşnică.

Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu… O, numai acum văd eu cât a lucrat Domnul până m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viaţă nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut biruit la picioarele Crucii Sale.

O, acum văd eu cu câtă dragoste şi răbdare a lucrat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu Îl respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine. Eu Îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Domnul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel răsplăteşti tu dragostea Mea şi darurile Mele cu care umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a făcut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împresurat mereu cu dragostea şi cu darurile mântuirii până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale…

O, iubiţii mei care trăiţi pe pământ, luaţi aminte! Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neîncetat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce… Alteori, cu necazuri, boli şi pagube… Nu respingeţi chemarea Lui şi dragostea Lui!

Şi ce v-aş mai putea spune de aici din Împărăţia Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe care pământul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului. Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede lumea şi lumina. Aşa e şi cu viaţa voastră! Voi trăiţi încă în coaja lutului. N-aveţi decât o înţelegere foarte restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi strălucirea ei.

O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viaţa… O clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o bucurie şi fericire veşnică.

Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întristez şi aici când mă gândesc la cei mulţi, mulţi care trăiesc în lume o viaţă pierdută, care îşi cheltuiesc viaţa în păcate. O, în ce orbie şi nebunie sufletească trăiesc unii oameni!

Mă uit de aici din înălţimile cerului peste pământ şi oameni… Doamne, ce măreţie mi se descoperă de aici! Văd soarele făcându-şi cursul său şi luna, calea sa… Văd nenumăratele stele şi planete urmându-şi calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara… Pământul îşi dă roada; toate urmează întocmai rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.

Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, îl văd mişcându-se în contra voinţei lui Dumnezeu. El singur strică marea ascultare şi armonie pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute de Dumnezeu.

Văd în dosul oamenilor pe satan… El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea oamenilor pe pământ şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei care trăiţi încă pe pământ, feriţi-vă de ispitele lui satan! El vă duce să trăiţi o viaţă în contra lui Dumnezeu! Viaţa e ca o clipă. Cu această clipă umblă satan să vă cumpere osânda veşnică. Feriţi-vă de el şi de ispitele lui!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pentru o clipă de patimi şi plăceri trecătoare.

Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea cea pământească este o clipă şi această clipă mi s-a dat ca să dobândesc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică, trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le are satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul… Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeşte-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec “Acasă” la Domnul şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului