Psalmul 21, versetul 5
Nu există nici o stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Orice stăpânire care există undeva, în vreun loc sau în vreun timp, orice funcţie de conducere este şi poate fi numai prin voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu. Fără această voie sau îngăduinţă nu poate fi nimic (Romani 13, 1). Şi toate se ţin prin Hristos (Coloseni 1, 16 şi 2, 10). Fără El nu se poate ţine nimic.
Plecaseră israelitenii de sub Muntele Sinai cu cele zece porunci. Şi cu cele mai bune nădejdi că de acum calea li s-a ușurat. Canaanul e aproape. Dar iată, vine peste ei frământarea din pustia Cades. Unii înfricoşează poporul spunând că pentru cucerirea Canaanului va trebui să se lupte cu nişte „oameni care se trag din neamul uriaşilor; față de ei noi suntem parcă nişte lăcuste“ (Numeri 13, 33).
În vremea aceea, intrând Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului, iată, o femeie cananeancă, ieşind din hotarele acelea, striga către Dânsul, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!” Iar El nu i-a răspuns ei cuvânt. Şi, apropiindu-se ucenicii Lui, Îl rugau pe El, zicând: Slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Şi ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mi!”
Citind Sfânta Scriptură, mulţi nu vad în ea decât lucruri închipuite, pentru că îşi zic ei: „Cum putem noi crede în atâtea minuni ce sunt istorisite acolo?”. Mintea omului nu le pricepe şi nu le înţelege, mai ales că astăzi nu se mai văd asemenea lucrări minunate. Vai, câtă greşeală!… Dumnezeu este acelaşi atunci ca şi acuma. El nu Se schimbă. Puterea şi iubirea Sa este aceeaşi pentru totdeauna.
Pustia era grea, copiii lui Israel cârteau mereu. Atunci Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Trimite niște oameni să iscodească țara Canaanului pe care o dau copiilor lui Israel“ (Numeri 13, 2). Domnul ştia despre copiii Lui că sunt încă slabi… că îi biruie pustia. De aceea a hotărât să le trimită un ajutor. Și le-a trimis, prin iscodirea Canaanului, vestea că îi aşteaptă o ţară în care curge lapte şi miere.
Psalmul 21, versetul 1
Numai acela care a pribegit pe căi neumblate (Psalmul 107, 4), în mijlocul tuturor primejdiilor (II Corinteni 11, 23-26), în focul tuturor încercărilor, ispitirilor şi vrăjmaşilor, numai acela poate şti cu adevărat cât de puternică este ocrotirea pe care o dă Dumnezeu şi cât de sigură este apărarea adăpostului Său.
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om, ducându-se departe, a chemat slugile sale şi le-a dat lor avuţia sa: unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia, doi şi altuia, unul; fiecăruia după puterea lui, şi s-a dus îndată. Şi, plecând, cel ce luase cinci talanţi a negustorit cu dânşii şi a făcut alţi cinci talanţi.
Psalmul 20, versetul 7
Pe Numele cel Puternic al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-am bizuit când am luat hotărârea de a intra în Oastea Lui, deşi ştiam bine câte primejdii şi câţi duşmani se vor ridica împotriva noastră. Îndată. Şi până la moarte.
Evanghelia acestui praznic ne spune că, la patruzeci de zile după Naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfa de curăţire, „ca să facă după obiceiul Legii pentru El”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”.
Bătrânii noștri nu erau poate așa de ocoși și învățați ca noi, nepoții lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înțelepciune de viață și o mai adâncă înțelegere a rosturilor vieții celei adevărate. Așa, între altele, bătrânii noștri privegheau neîncetat să fie casa lor curată, cinstită și ferită de purtările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noștri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur și mână de fier.