Plecaseră israelitenii de sub Muntele Sinai cu cele zece porunci. Şi cu cele mai bune nădejdi că de acum calea li s-a ușurat. Canaanul e aproape. Dar iată, vine peste ei frământarea din pustia Cades. Unii înfricoşează poporul spunând că pentru cucerirea Canaanului va trebui să se lupte cu nişte „oameni care se trag din neamul uriaşilor; față de ei noi suntem parcă nişte lăcuste“ (Numeri 13, 33).
Şi poporul murmură. Se aude tot mai răspicat strigătul: Să ne întoarcem în Egipt… Moise ăsta ne-a dus numai dintr-un bucluc într-altul… Să ne alegem o altă căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt (Numeri 14, 4).
Desigur, Moise și Aron vor fi avut mult de furcă cu această frământare. Zdrobiţi de durere spune Biblia ei stăteau cu fața la pământ, cerând sfatul şi ajutorul Domnului Dumnezeu (Numeri 14, 5). Şi, ca un răspuns a lui Dumnezeu la această frământare și ca o pedeapsă, iată, vine şi un alt necaz, o altă plagă. Se ivesc nişte şerpi înfocaţi care au mușcat poporul şi mulți au murit.
Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus într-o prăjină ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi ce va privi spre el va trăi». Și a făcut Moise aşa. Şi oricine era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia, şi nu murea “ (Numeri 21, 7-9).
O, ce înţeles tainic şi adânc e aici! Pentru călătoria vieţii noastre spre Canaan, spre mântuire, acesta este un loc tainic, un loc de popas, un loc de adâncă învățătură. Semnul şarpelui de aramă ridicat în pustie a închipuit cu mii de ani înainte Jertfa Crucii de pe Golgota. „Precum Moise a înălțat şarpele în pustie, aşa a fost înălțat şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață de veci“ (Ioan 3, 16).
În grădina Edenului, şarpele diavol i-a mușcat odinioară pe strămoşii noştri Adam şi Eva. Şi a muşcat mereu şi pe urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Iar la „plinirea vremii“, Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. Ca şi oarecând Moise în pustie, în mijlocul pieirii şi morţii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat un „Semn“ mare, a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, pentru ca oricine priveşte la El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci. Jertfa Crucii a biruit pe şarpele-diavol din grădina Edenului. I-a luat puterea, i-a luat veninul. Muşcătura lui nu mai omoară.
Dragă cititorule, nu uita: drumul nostru care duce spre Canaan trece prin pustie. Iar pustia aceasta este totdeauna plină de şerpii cei înfocaţi ai ispitelor şi păcatelor.
Contra acestor şerpi noi nu avem o altă apărare decât semnul ce ni s-a dat: Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Deci, iubiții mei, şi aici cu ochii „ţintă“. Cu ochii ţintă la semnul ce ni s-a arătat şi s-a ridicat anume pentru noi şi mântuirea noastră. Cu ochii ţintă la Cel ridicat pe crucea Golgotei pentru noi şi mântuirea noastră. Cu ochii ţintă la acest semn ca la o vrajă sfântă care ne tămăduieşte şi ne mântuieşte!
Fratele meu, te-a mușcat șarpele ispitei? O, nu dispera. O, nu te uita îngrozit la şarpe, la rană, ci uită-te cu încredere și cu lacrimi de căință către „Semnul“ care te poate tămădui.
Fraţii mei! Suntem duhovniceşte în călătorie cu israelitenii spre Canaan, spre țara făgăduinţei. Şi iată, am ajuns la „Semnul“ mântuirii noastre.
Să ne oprim puţin aici şi să ne dăm seama despre toate câte ne-a făcut nouă Domnul. Să ne dăm seama că în întreaga călătorie a israelitenilor, acest „Semn“ mântuitor trece ca un fir roşu sau un „Semn roșu“ care arată calea mântuirii.
Din Egipt îi scoate pe israeliteni mielul cel înjunghiat în noaptea plecării. La Meriba, apele cele amare le îndulceşte lemnul crucii. Din moartea setei îi scapă stânca (Golgota). Din moartea foamei îi scapă mana, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer (Ioan 6, 51). Iar în pustie scapă de mușcătura şerpilor prin semnul şarpelui de aramă (Crucea şi Jertfa Golgotei).
O, prea dulcele nostru Mântuitor! Sângele Tău şi Jertfa Ta cea scumpă se ivesc pe tot locul pe unde omul se încurcă în călătoria spre Canaan. Jertfa Ta cea sfântă ne deschide mereu drumul spre Canaan.
Iară şi iară vom spune deci că fără El nu putem face nici un pas în călătoria noastră spre Canaan. Dar cu El vom putea trece prin orice furtuni şi lupte ar ieşi în calea noastră. Cu El am venit până aici. Numai cu El vom putea înainta mai departe.
Fraţii mei! Am ajuns cu călătoria noastră spre Canaan până aici, în faţa „Semnului“ din pustie. Prin multe am trecut până aici. Şi prin multe vom mai trece, căci până la Iordan mai este încă mult. Ştie bunul Dumnezeu ce va mai urma. Eu mulţumesc bunului Dumnezeu că am ajuns până aici. Mulţumesc Domnului că v-am adus până aici, în fața „semnului” din pustie. De aicea aveţi calea deschisă spre Canaan. Căci aveţi „Semnul“, Crucea şi Jertfa Lui. De sus, de pe dealul Golgotei, ni se arată în zare Canaanul, patria noastră cea dulce de mâine.
Deci, frații mei! Cu ochii ţintă la „Semn“! Cu ochii țintă la Iisus Biruitorul. Cu El am biruit, cu El vom birui. Cu El ne vom sfârşi călătoria şi ne vom întâlni pe urmă cu toții în Ierusalimul cel ceresc, în locul pe care ni l-a pregătit nouă, ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin
Preot Iosif Trifa, Spre Canaan