Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui munte înalt.
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt. I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie“. Unii tâlcuitori spun că, prin această ispită, Satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Iisus înaintea lui.
Psalmul 43, versetul 3
Când omul este adânc nedreptăţit, când îndelungată vreme îi este încălcată dreptatea sa, îi este furată munca sa, îi este dispreţuită răbdarea sa, îi este batjocorită cinstea sa, şi sufletul său, şi credinţa sa, şi familia sa — adică tot ce omul are sfânt, şi drept, şi scump în viaţa lui — atunci foarte rar mai poate umbla călăuzit de lumină (adică de o minte sănătoasă). Şi foarte rar se poate lăsa îndrumat de credincioşia lui Dumnezeu (adică de simţăminte stăpânite şi chibzuite).
Psalmul 43, versetul 1
Când încape omul cel slab şi cinstit pe mâna unor oameni nedrepţi şi nemiloşi, plini de vicleşug şi de nelegiuiri, într-adevăr numai Bunul Dumnezeu îi mai face dreptate. Şi numai El îi mai aude plângerile lui. Niciodată cei tirani şi nedrepţi n-au nici vreme, nici plăcere să facă aşa ceva. Plini de trufie şi de răutate, ei îşi bat joc când cineva vorbeşte de conştiinţă, de dreptate, de respectul deaproapelui, de drepturile omului…
Psalmul 42, versetul 11
În mâhnirile şi gemetele sufletului nostru este totdeauna o durere pentru neîmplinirea unei dorinţe spre care nădăjduiam. Suntem mâhniţi şi gemem adânc adeseori pentru nimicirea sau întreruperea sau amânarea împlinirii unei dorinţe scumpe la care ţineam adânc şi care speram puternic să ni se împlinească. Poate o dorinţă la care aveam drept — sau ni se părea că avem.
Psalmul 42, versetul 4
Amintirile noastre sunt viaţa noastră, cu toate bucuriile avute în ea, cu toate rănile ei, cu toate zguduirile, luminişurile şi umbrele ei. Sunt chivotul sfânt în care ne adunăm toate comorile şi tainele noastre spre care totdeauna întoarcem cu evlavie, cu duioşie, cu respect şi cu plăcere gândul nostru. Sau sunt mormintele în care îngropăm speranţele ori deznădejdile noastre amare şi dorinţele împlinite sau neîmplinite… Sunt albumul nostru de fotografii pe care totdeauna îl deschidem cu dorinţă şi îl închidem cu regrete.
În primul atac, Satana încercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mântuitorul. El lasă acum această uşă şi încearcă să intre prin alta. „Iisus acesta este un om foarte religios – îşi va fi zis Satana – de pofta mâncării nici nu vrea să ştie… El trebuie atacat cu o ispită sufletească… S-a lăudat cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere!… M-a izbit cu o vorbă din Sf. Scriptură, hai să-L izbesc şi eu cu alta!“
Cea dintâi luptă dintre Iisus şi Satana s-a dat în pustie. Mersul acestei lupte se află istoristit în Evangheliile de la Matei, cap. 4 vers. 1–11 şi Luca, cap. 4, 1–15. Să cercetăm cu de-amănuntul această luptă.
Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în grădina Edenului, trebuie să ştim că Satana mai are încă şi alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale. Trebuie să ştim că Satana nu se ascunde numai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci el se ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul.
Scriptura aminteşte despre două atacuri făţişe ale Satanei. În cel dintâi, diavolul a atacat pe Adam şi Eva în grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mântuitorul în pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mântuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte sunt pline de învăţătură despre cum atacă diavolul şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul.
Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Simte o lipsă şi o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi ale cântării şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu… Ciocârlia parcă se pierde în înălţarea ei spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciunea cea adevărată, sunt clipe binecuvântate în care parcă am rupt-o cu pământul, cu lumea… În care parcă „ne pierdem” în lumea şi lumina cea tainică a cerului.