Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Simte o lipsă şi o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi ale cântării şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu… Ciocârlia parcă se pierde în înălţarea ei spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciunea cea adevărată, sunt clipe binecuvântate în care parcă am rupt-o cu pământul, cu lumea… În care parcă „ne pierdem” în lumea şi lumina cea tainică a cerului.
Odată, ieşind la soare pe câmp, am văzut nişte copii care prinseseră o pasăre şi, legând-o cu o aţă subţire de un picior, îi dăduseră drumul să zboare. Păsărica zbura fericită spre cer, spre înălţimile cereşti, dar zborul ei ţinea numai atât cât era aţa. Copiii o trăgeau înapoi. Dar când i-au dat drumul a treia oară, aţa s-a rupt şi păsărica s-a pierdut în înălţimile cerului.
Aşa e şi cu noi. În firea noastră trebuie să fie înălţarea, zborul spre cele sufleteşti şi cereşti. Lumea şi lutul de pe noi ne ţin însă legaţi de pământ, dar va veni odată ceasul binecuvântat când vom scăpa şi de ultimele legături ale pământului. Eu, de câte ori mă rog în duh şi cu duh, simt că numai o aţă subţire mă mai ţine legat de lume… mă simt în înălţimile cele cereşti… aud parcă muzica cerului.
O, vine ceasul binecuvântat când se va rupe şi aţa aceasta şi voi scăpa cu totul la Tine, Doamne!
Alţii se îngrozesc de ceasul morţii: eu îl aştept cu drag. Moartea va tăia şi ultima aţă ce mă mai ţine legat de lumea aceasta şi de lutul acesta „mult pătimitor”.
O rugăciune în pădure
Cât de minunate sunt, o Doamne, toate lucrurile mâinilor Tale! Cât de minunată este şi această pădure! Îmi aplec genunchii şi aici, în faţa Ta, pentru că şi aici este o biserică a Ta; o biserică măreaţă unde se face slujbă neîncetat pentru slava Ta… Unde brazii freamătă veşnic un freamăt ceresc, iar păsările Te slăvesc neîncetat prin cântările lor.
Şi, o, ce predică minunată aud eu aici! Bradul, care creşte drept spre cer, parcă mă mustră pentru strâmbăturile vieţii mele. Iar păsările care Te slăvesc neîncetat (şi Tu, Doamne, Te îngrijeşti de hrana lor) parcă mă mustră pentru puţina mea credinţă, pentru veşnicele mele îngrijorări şi alergări! Cântările de slavă, de care răsună pădurea aceasta, parcă mă întreabă de ce eu, cea mai aleasă făptură a Ta, sunt o făptură mută. De ce nu-Ţi cânt şi eu neîncetat cântări şi rugăciuni de slavă Ţie. O Doamne, Tu-mi grăieşti şi aici, în pădure, printr-un glas tot atât de puternic ca şi cel din Biblie.
O Doamne, dă vieţii mele celei duhovniceşti ceva din fiorul cel tainic ce este în pădure; dă-mi creşterea cea dreaptă a bradului; dă-mi din aerul curat ce este aici; dă-mi din cântecul păsărilor, dă-mi din izvoarele apelor limpezi… Toată viaţa mea să curgă spre Tine, spre marea Vieţii, aşa cum izvoarele de aici curg năvalnic şi nu se opresc până la mare.
Fă-mă şi pe mine, Doamne, o păsărică ce n-are grijă de nimic, ce n-are nici o altă grijă decât să-Ţi cânte neîncetat Ţie. Toată viaţa mea să fie un cântec necurmat de slavă Ţie.
Fă, o Doamne, din toţi ostaşii Tăi nişte păsări cântătoare. Oastea Ta să fie o tainică pădure ce răsună veşnic de cântecele noastre de slavă Ţie. Amin.
