Eram atunci concentrat undeva, într-o zonă de lângă Turda, când „cornul” din stânga străpunse şi sfâşie atât de dureros ţara noastră, smulgându-ne Basarabia şi Bucovina.
În curând, „cornul” cel din dreapta, şi el, ne străpunse şi mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.
După adunările din vara anului 1939, ţinute în diferite părţi ale ţării, fraţii şi-au arătat dorinţa unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei, la Cluj. Acest gând ne-a însufleţit şi pe noi, întrucât în oraşul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regiunea Clujului, dar chiar în oraş, încă nu.
Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică, 3 septembrie 1939.
În toată ţara, opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările, cu toate acestea, n-au încetat deloc… Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau… Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii. În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri, nici să cânte măcar o cântare în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine ar fi făcut şi oricât ajutor ar fi dat fraţii ostaşi pentru biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările ei, nici numele ei.
Astfel a venit pe neaşteptate ordin ca toţi cei inapţi de muncă să fim duşi înapoi la Gherla.
Am fost împinşi şi înghesuiţi, până aproape de sufocare, unul în braţele celuilalt, cu bagajele peste noi, în nişte remorci strâmte, care ne-au cărat peste gropi şi dâmburi până la Dunăre.
Iată cum s-a petrecut prima mea arestare:
Încă din anul 1941 cunoscusem la adunarea evreilor-creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit, mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia «Misionarul Vieţii Creştine», încă de pe când eram la Cluj, un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.
Trecuseră cinci luni de când lucram aici – era prin luna august – când, într-o dimineaţă, mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului în luna februarie.
– Vii cu mine până la Miliţie!
Îl chema Cristian… Ce nume frumos şi creştinesc – dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărţit de al şaselea an acum. Avea o pregătire superioară şi ocupase un post important în Ministerul Comerţului. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase planuri de viaţă…
În luna august, miliţianul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.
Iarăşi am plecat cu traista pregătită, gata să şi rămân acolo.
Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mâinile Dumnezeului meu iubitor şi puternic.
În mijlocul tuturor prăbuşirilor din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, mai ales a acelora din rândurile preoţimii, asupra căreia se făceau cele mai mari presiuni prin toate mijloacele, părintele Vasile de la Bucureşti a rămas nebiruit.
Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu, care, la venirea lui în Bucureşti, fusese plin de viaţă, iar acum era tot mai slăbit şi bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu Părintele Iosif. Au fost ca doi fraţi sfinţi, dăruiţi lui Hristos pe acelaşi altar, în aceeaşi jertfă.
În adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de ruşine să mă ridic în faţa fraţilor şi să vorbesc când se aflau acolo Părintele Iosif şi fratele Marini, încât totdeauna stăteam ascuns în rândurile din urmă, spre a nu fi văzut şi cerut de cineva la cuvânt.
Atât Părintele Iosif cât şi ceilalţi fraţi stăruiseră de atâtea ori să iau cuvântul în adunare. Dar n-am vrut şi n-am vrut nicidecum.