În mijlocul tuturor prăbuşirilor din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, mai ales a acelora din rândurile preoţimii, asupra căreia se făceau cele mai mari presiuni prin toate mijloacele, părintele Vasile de la Bucureşti a rămas nebiruit.
Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu, care, la venirea lui în Bucureşti, fusese plin de viaţă, iar acum era tot mai slăbit şi bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu Părintele Iosif. Au fost ca doi fraţi sfinţi, dăruiţi lui Hristos pe acelaşi altar, în aceeaşi jertfă.
În ceasul care părea al morţii, pe patul de la Geoagiu, din august 1934, Părintele Iosif pe el l-a chemat ca să-l împărtăşească pentru calea veşniciei.
Iată ce mişcător scria el în foaia sa, «Ostaşul Domnului» nr. 14, din 1 noiembrie 1934, despre momentul acela:
„Omul minune
Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui aceleaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 aug. a. c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere!… Părintele Iosif va trece Acasă, la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.
Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că-i aproape mort? Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.
Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am găsit şezând pe un scaun şi lucrând de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune, şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt, «Omul minune». La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.
De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat: Părinte Vasile, spune drept, credeai că mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi şi să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim?
Şi i-am răspuns: Numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu.
Părinte Vasile, a adăugat Părintele Iosif, de patru ori am fost înviat ca din morţi, de patru ori am trecut prin moarte şi Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte şi nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Dumnezeu mă are în grija Sa necontenit. Şi atunci, ce grijă mai pot eu avea? De acum, fie voia Domnului.
«Eu nici nu mă mai gândesc la moarte…» Iată, prin urmare, o minune a vremurilor noastre. Şi astăzi se fac minuni, dar ele nu sunt văzute decât de cei ce au ochii sufletului deschişi…
Pr. V. I. O.”
Acum, acest devotat frate al Părintelui Iosif se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durerea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi”, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul” că au fost cândva prea „slobozi”.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 297
