În luna august, miliţianul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.
Iarăşi am plecat cu traista pregătită, gata să şi rămân acolo.
Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mâinile Dumnezeului meu iubitor şi puternic.
Acolo am întâlnit încă un frate care fusese amendat şi căruia i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-şi ia lucrurile confiscate.
Fratele era mai începător şi se apropia mai cu teamă.
L-am îmbărbătat cât am putut, apoi am mers din nou în faţa lor.
Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem de-a face rândul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur şi mai puţin inteligent.
– Iar ai venit cu bagajul? zise el aspru, uitându-se supărat şi batjocoritor la mine.
– La dumneavoastră e bine să nu vină omul decât aşa!
– Dar bine, n-ai înţeles că acum este altfel?
– Poate că este altfel. Dar poate uşor să se schimbe felul acesta de la o zi până la alta. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit aşa.
– Ţi-am cercetat toate cărţile şi manuscrisele pe care le ai aici la noi. Nu ţi-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Pe unele vei putea să le iei, dar altele, în cel mai bun caz, vor merge la foc. Eşti de acord?
– Pot să nu fiu?
– De ce nu te ocupi dumneata cu ceva serios? De ce nu-ţi iei un serviciu, ci te ocupi cu prostiile astea depăşite?
– Cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu, la vârsta asta, bătrân şi bolnav?
– Am putea interveni să fii angajat aici, la revista „Familia“, de exemplu. De ce nu vrei să scrii poezii patriotice, sociale, politice? Ai câştiga mii de lei.
– N-am talent pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.
– Dumneata, om inteligent şi talentat, ar trebui să lucrezi altfel decât cu
sapa. Cât câştigi dumneata muncind la sapă?
– Doi-trei lei pe zi, două kg de grâu, două de porumb şi cam atât. Mai
muncesc câteodată şi cu nişte dulgheri.
– Şi-ţi ajunge asta?
– Ajunge!
– Am crezut că eşti mai inteligent decât ceilalţi, dar văd că eşti tot aşa şi dumneata, ca ei. Între toţi credincioşii pe care i-am anchetat n-am găsit nici unul puţin mai cult. Toţi sunt nişte prostănaci care nu ştiu nici să vorbească, cum era unul chiar azi… Nu ştia nici ce contingent este şi nici măcar cum îi cheamă pe copiii lui…
Şi râdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou şi râdea şi acesta.
– Vedeţi, domnule, i-am răspuns eu, uitându-mă în ochii lui cu o privire în care era şi mustrare şi durere, vedeţi, domnule, ce groază aţi băgat în oameni? Vă închipuiţi dumneavoastră că omul acela nu ştia ce contingent este şi cum îi cheamă pe copii? Dar aşa groază aţi băgat în lume, că numai când aude omul despre dumneavoastră se pierde de tot. Şi nu ştie nici ce să vorbească.
Atunci, probabil că i-a fost ruşine de râsul lui şi n-a mai râs. Râsul i s-a crispat dintr-o dată, devenind un rânjet încurcat.
– Bine, te priveşte! Dar vei mai vedea dumneata. Acum iată-ţi cărţile care ţi se înapoiază, iar restul aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în faţa dumitale, ca să ştii care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi şi noapte şi scrii la prostii cu care apoi zăpăceşti minţile oamenilor şi nu le dai pace să-şi vadă de treabă.
Ei, ce zici despre ce ţi-am propus? Te angajezi să scrii?
– Rămân deocamdată tot la sapă!
– Vom mai avea noi grijă de dumneata. I-aţi astea de aici şi pleacă! Gata!
– Să trăiţi!
Slavă Veşnică Ţie, Domnul meu Puternic, am strigat cu lacrimi, îngenunchind în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, îndată după ieşirea mea pe poarta lor. Îţi mulţumesc Ţie, Care şi de data asta ai fost cu mine, dăruindu-mi izbăvire şi biruinţă. Ferice de oricine rămâne alipit de Tine şi se încrede în Tine. Slavă Veşnică Ţie!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 523