În gara din Sibiu n-am mai găsit pe nimeni, decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
Am mers grăbiţi la locuinţa familiei.
Într-adevăr, în casă era sicriul descoperit. Pe faţa fratelui Tit se aşezase chipul liniştit al veşniciei, în care trecuse cu atâtea planuri frânte dintr-o dată.
Abia am ajuns acasă la Beiuș și a treia zi după starea noastră de la Poiana Brașov am fost luat de la serviciul meu de la Protopopiat și dus la Securitate. Trei anchetatori erau acolo. Cel mic, de la Beiuș, cel mare, de la Oradea și unul și mai mare, de care am aflat apoi că era de la București, desigur, cu un grad superior, fiindcă el dirija și ordona totul.
A fost aleasă la început data de 25 septembrie, iar locul, la Poiana Brașov, într-o locuință izolată a unui frate pădurar și paznic care locuia cu familia sa acolo, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, nu departe de stația de autobuz. Trebuia invitați vreo cincizeci de frați din diferitele părți ale țării, lucru care a mers cam anevoie. De aceea s-a amânat totul pentru data de 7 noiembrie, în preajma Sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Locul a rămas același.
În noiembrie 1956 eram deci tot în Simeria. Încercam mereu să obțin serviciul avut înainte sau un altul, dar nu primeam decât promisiuni și amânări.
Într-o zi mă pomenesc că vine la mine Pop – zis atunci Șandor – și îmi spune că pe ziua de 6 noiembrie s-a fixat un sfat frățesc deosebit la Feleac. În primul rând, pentru rezolvarea problemei infiltrațiilor sectare în Oaste. În al doilea, pentru punerea de acord asupra învățăturii între toți frații cei mai de seamă. Și în al treilea, pentru stabilirea unui fel de plan de lucru pentru viitorul Lucrării Oastei Domnului. Am bănuit că acest sfat fusese pus la cale de Sergiu și Leon, ca apropiați ai lui Pop.
În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti“…
Nu era semnată de nimeni.
Am înţeles că era de la Interne.
În noaptea spre 2 noiembrie începu să ningă. Un strat subțire de zăpadă era peste tot când se făcu ziuă.
Când ieșirăm afară, în fața porții văzurăm oprindu-se niște dube mari. Dinspre birou, câțiva gardieni ieșiră grăbiți:
– Alarmă! Toată lumea se pregătește de plecare imediat! Se vor îmbarca în dube câte două brigăzi. Repede, repede…
La tipărirea volumului „Osana-Osana” ni s-a spus tot așa, că totul a fost pus la cale printr-o înlănțuire de întâmplări minunate. Le scriu cum s-au petrecut, cum le-am aflat din gura unui frate vrednic de încredere care le aflase chiar de la cei în cauză:
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Spre sfârșitul lui octombrie era un timp nespus de frumos. O toamnă minunată pusese mii de culori și de lumini peste toate pădurile lumii. De multă vreme doream o toamnă ca asta, pentru un drum memorial prin Munții Apuseni, prin locurile și pe urmele Părintelui Iosif, profetul vremurilor și neamului nostru.
Eram și eu departe, undeva în țară, când vestea morții lui a căzut peste toți ca un trăsnet din senin. Iată că deși presimțim, deși știm, deși credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuși când vine chiar clipa acestei plecări, este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se așteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuși nu atunci, ci mai târziu…