A fost aleasă la început data de 25 septembrie, iar locul, la Poiana Brașov, într-o locuință izolată a unui frate pădurar și paznic care locuia cu familia sa acolo, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, nu departe de stația de autobuz. Trebuia invitați vreo cincizeci de frați din diferitele părți ale țării, lucru care a mers cam anevoie. De aceea s-a amânat totul pentru data de 7 noiembrie, în preajma Sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Locul a rămas același.
Pentru seara respectivă, am plecat din vreme, împreună cu doi frați buni de la Beiuș – frații Petru și Gavriș – luați într-o mașină de alți doi frați buni, dar tineri, din Vulcana-Pandele – Dâmbovița, care veniseră tocmai atunci într-o vizită pe la noi și se întorceau acasă. Fratele Nicușor Ionescu și cumnatul său Niculiță.
Am ajuns cu bine la Poiana Brașov, la casa întâlnirii, din mijlocul pădurii de brazi. Unii frați erau acolo, sosiseră mai din vreme, înaintea noastră. Alții urmau să mai sosească; era vreme după noi. Dar până la urmă, în loc de cel puțin cincizeci de frați câți speram noi, s-au strâns doar ceva peste treizeci.
Încă din ziua când se hotărâse acest sfat, eu m-am rugat cu multe stăruințe și multe lacrimi Domnului ca totul să fie ocrotit de El și călăuzit de Duhul Său cel Sfânt, pentru ca totul să fie potrivit cu voia Lui, spre a se reuși în felul cel mai bun. Răscrucea la care ne găseam acum, la aproape 40 de ani din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, nu era mai ușoară ca aceea. Și importanța hotărârii pe care urma să o luăm și acum nu era nici ea mai mică decât cea de atunci. (…)
Întâlnirea și hotărârea de azi va trebui să precizeze pe totdeauna atitudinea noastră față de prozelitismul străin care se amestecă atât de negativ și de vinovat în Lucrarea Oastei Domnului, în chemarea și misiunea ei cerească și unică, folosindu-se de toate nenorocirile noastre și de toate șireteniile lor, spre a ne răpi mii și mii de suflete, nimicind sute de adunări și mai adăugând un necaz la multele pe care le avem de îndurat: ațâțarea împotriva noastră și mai mult a Autorității noastre clericale care ne învinuia că noi suntem o punte de trecere la sectari. Ca și cum noi am fi vinovați de aceste nefericite treceri, și nu prigonirea lor și viclenia celorlalți, pe care, pe amândouă, le-a unit satana tocmai spre a face astfel cel mai mare rău curatei mișcări de evanghelizare, care este a lui Hristos…(…)
Iată-ne deci acum prezenți aici, în casa din pădure a fratelui nostru din Poiana Brașov, vreo trezeci și cinci de frați, veniți, care cum am putut, cu multe primejdii și mari greutăți.
Moldoveanu și Tudose, cei doi mai infectați de boala dezbinărilor, tocmai ei, care era de cea mai mare nevoie să fie de față aici, spre a fi confruntați direct cu adevărul și cu frații, tocmai ei, deși au fost invitați cu insistență, n-au venit.
Poate din teama că nu vor putea răspunde. Poate din sfidare pentru frați, poate din viclenia de a se sustrage, lăsând totul în echivoc și mai departe… Poate din lașitate și din frica de a nu suferi cumva din nou din partea autorităților. Sau poate din toate acestea. Metoda lor necinstită de a lucra mereu în ascuns și cu prefăcătorie și diversiune, ferindu-se de adevăr și ascunzându-și minciuna pentru a înșela buna credință a fraților, rămăsese aceeași… Se feriseră întotdeauna să nu aibă confruntare cu frații. Să nu fie siliți să-și arate gândurile, pentru ca, la adăpostul acestui întuneric, să poată lucra mai departe ca rozătoarele ascunse în magazia Domnului…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 35
