Eram și eu departe, undeva în țară, când vestea morții lui a căzut peste toți ca un trăsnet din senin. Iată că deși presimțim, deși știm, deși credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuși când vine chiar clipa acestei plecări, este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se așteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuși nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaș a cărui înclinare o văzusem dureros și a cărui prăbușire o așteptam. Totuși, nu așa. (…)
Am ajuns cu frații de la Brașov în seara a doua de priveghere. I-am așezat brațul meu de crizanteme lângă inima lui și mi-am apropiat fața mea de a lui, scăldându-i-o pentru ultima dată cu lacrimile mele. Și toată noaptea aceea nu mi-am mai luat ochiii de la el. Toate cele ce s-au petrecut acolo în acel timp, până la plecarea mea și a lui, au trecut numai pe lângă urechile mele, și nu pe lângă ochii mei. Voiam să-mi rămână nedespărțit și în moarte ca și în viață. Poate de aceea nu-mi mai pot închipui nici acum că s-a dus. Mi se pare mereu că este tot aici, undeva foarte aproape, și că trebuie să vină din clipă în clipă între noi.
Am ascultat toate sfâșietoarele cuvinte și cântări, și rugăciuni de despărțire, cum numai o singură dată în viața mea auzisem. Toate se revărsau ca o cascadă uriașă în golul care se făcuse ca o peșteră adâncă în locul unde fusese el ca un munte însorit. S-au perindat printre noi atât de multe fețe ale lui, toate nespus de frumoase, din copilărie și până ieri. La unii de peste cincizeci de ani, la alții de peste douăzeci de ani, de peste zece, de cinci, de doi, de ieri… (…)
Nimeni n-a trăit o viață mai liniștită la suprafață ca a lui, dar nici mai zbuciumată în adânc. Nimeni n-a știut să arate mai simțit ca el durerile altora, dar nici să și le ascundă mai tăcut ca el pe ale lui însuși. Nimeni n-a dat atât de mult pentru alții, dar nici nu și-a păstrat atât de puțin pentru sine. (…)
Preotul satului Săucani, care era nepot al fratelui Petre și un scump copil al lui Dumnezeu, a fost chemat la Episcopie și i s-a spus:
– Tu și ceilalți trei-patru câți mai sunteți cu Oastea Domnului pe acolo, n-aveți ce să căutați la înmormântare. Cine va merge acolo, vom hotărî noi. Niciun fel de manifestare ostășească nu va putea avea loc acolo. Nimeni nu se va ridica să spună niciun cuvânt, afară de cei ce vor oficia slujba înmormântării.
Familia, îngrijorată, dădea semne de nemulțumire. Preotul, rudenia fratelui, era și el îndurerat și nu știa cum este mai bine să se facă, temându-se de o măsură nedreaptă care ar fi schimbat într-o durere și mai mare întristarea fraților adunați din toată țara, care, cum primiseră vestea, au venit și mai veneau încă.
– Ce facem, frate? Mă întrebau ei îngrijorați și nemulțumiți.
– Facem întocmai cum ar fi făcut și fratele Petre. Ne supunem și nu cârtim întru nimic împotriva măsurilor care se vor lua ori s-au și luat. Dumneavoastră, care ați fost opriți să nu participați la slujba înmormântării, este bine să ascultați de episcop și să nu veniți. Noi trebuie să ne supunem autorității și mai-marilor noștri, cum ne învață Evanghelia, chiar când ei iau măsuri nedrepte împotriva noastră. Să lăsăm să apere Domnul cauza noastră și să fim puternic încredințați că El ne-o va apăra.
În cele două nopți de priveghere pe care toți frații veniți lângă sicriul său le-am petrecut în lacrimi și reculegere, noi, frații și surorile lui, ne-am făcut partea noastră și ne-o vom mai face până în clipa când vor veni ei. Atunci noi ne vom retrage pe margini în tăcere și îi vom lăsa să-și facă ei nestingheriți partea lor. Până ce și-o vor termina și vor pleca. După aceea fratele nostru iarăși va rămâne cu noi.
Și Mântuitorul nostru, în seara cea din urmă, înainte de patimi, a petrecut cu ai Săi până când au venit străinii care și-au făcut partea lor cu El. Iar după ce ei și-au împlinit toată această îngrozitoare parte, Domnul a revenit pentru totdeauna iarăși la ai Lui și a fost numai cu ei. Și ei numai cu El. Și nu se vor mai despărți niciodată.
Așa și noi cu fratele nostru.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 337