În noiembrie 1956 eram deci tot în Simeria. Încercam mereu să obțin serviciul avut înainte sau un altul, dar nu primeam decât promisiuni și amânări.
Într-o zi mă pomenesc că vine la mine Pop – zis atunci Șandor – și îmi spune că pe ziua de 6 noiembrie s-a fixat un sfat frățesc deosebit la Feleac. În primul rând, pentru rezolvarea problemei infiltrațiilor sectare în Oaste. În al doilea, pentru punerea de acord asupra învățăturii între toți frații cei mai de seamă. Și în al treilea, pentru stabilirea unui fel de plan de lucru pentru viitorul Lucrării Oastei Domnului. Am bănuit că acest sfat fusese pus la cale de Sergiu și Leon, ca apropiați ai lui Pop.
Cum toate acestea trei erau niște probleme arzătoare la care cu toții ne gândisem și le ridicasem adeseori între noi cu frații cei mai apropiați, n-am mai întrebat cine a fost primul cu părerea de a se convoca acest sfat tocmai la Feleac, în casa lui Pop. El mi-a spus că s-a hotărât data când să se țină sfatul și cine dintre frați să fie chemați la el.
Trebuia să fie acolo neapărat următorii: Andronic, Bălăuță, Condruz, Capătă, Dorz, Hărăguș, Moldoveanu, Popa Petru, Tudose, Sergiu… Cam aceștia erau priviți a fi „stâlpii”. Trebuia deci să se afle tot ce gândesc și ce plănuiesc aceștia.
Și cam aceștia am și sosit în seara zilei de 6 noiembrie 1956 la Feleac. În bucuria revederii cu toți acești frați nu ne-am mai putut gândi la nimic rău. Cui să-i treacă măcar prin gând că acest sfat nu fusese pus la cale de nici unul dintre noi, ci de cu totul altcineva, din afara noastră, pentru a se afla astfel tot ce gândim și plănuim.
Am avut în toată noaptea aceea o stare de vorbă asupra tuturor celor trei puncte de mai sus.
Au fost în primul rând confruntări destul de aspre între noi pe problema strecurării în Oaste a învățăturilor străine care își aveau izvorul mai ales în cei de la Sibiu. Propovăduitorul mai de seamă al acestor învățături devenise acum Moldoveanu. Iar cei doi mai apropiați de părerile sale erau priviți a fi Condruz și Tudose. De partea cealaltă erau Andronic, Bălăuță, Capătă, Hărăguș și Sergiu. Popa Petru era cam la mijloc între aceste două partide. (…)
De fapt, eu, lipsind atâta vreme dintre frați, am căutat să păstrez o atitudine mai apropiată de toți, mai împăciuitoare între ei, spre a nu se produce o ruptură. Voiam cu orice preț să cred că singură dragostea poate rezolva totul. Și căutam să izbutesc pe această cale, să-l conving pe Moldoveanu că, dacă stă în familia Oastei, este dator să creadă și să învețe și el la fel cu Lucrarea în care a venit.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 277
