În noaptea spre 2 noiembrie începu să ningă. Un strat subțire de zăpadă era peste tot când se făcu ziuă.
Când ieșirăm afară, în fața porții văzurăm oprindu-se niște dube mari. Dinspre birou, câțiva gardieni ieșiră grăbiți:
– Alarmă! Toată lumea se pregătește de plecare imediat! Se vor îmbarca în dube câte două brigăzi. Repede, repede…
În dubă, lângă inginerul Bartolomeu și lângă fratele Ioniță, le spun:
– Vom merge într-o localitate al cărei nume începe cu C… nu știu care. Dar vom sta și acolo 8 luni, alte 242 de zile…
Ei stăteau cu capetele plecate, neîncrezători, ca toți cei trecuți prin astfel de locuri, unde la fiecare minut auzeai o părere, unde fiecare spunea un zvon sau un vis… Dar aproape nimeni nu putea să mai creadă nimic.
În inima mea însă binecuvântam din tot sufletul pe Dumnezeul meu, Care mă înștiințase cu atâta grijă și dragoste mai dinainte. Acum, când venise vremea să se împlinească, știam cu recunoștință fierbinte că Duhul Domnului Iisus avusese grija aceasta. Spre a mă încredința că El Însuși a pregătit totul. Că Lui toate Îi erau cunoscute, că El Însuși măsurase timpul și cântărise greul care trebuia să-l duc acolo, spre împlinirea voii Sale și a planului Său cu noi și cu alții.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 221
