În gara din Sibiu n-am mai găsit pe nimeni, decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
Am mers grăbiţi la locuinţa familiei.
Într-adevăr, în casă era sicriul descoperit. Pe faţa fratelui Tit se aşezase chipul liniştit al veşniciei, în care trecuse cu atâtea planuri frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat la căpătâiul lui cu o lumânare arzând, cu inima arzând, cu lacrimile arzând, cu rugăciunea arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al Părintelui Iosif!
Suferinţele care au încercat atât de mult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el încă de la început. Ca pe o mare puternic agitată i-a fost toată călătoria scurtă a vieţii sale pământeşti.
Iar acum a ajuns atât de grabnic la capăt, ducând cu el atâtea amănunte de care am fi avut multă nevoie la istorisirea aceasta pe care o scriu.
Nu a avut timp să-mi dea nici el decât puţin din cât avea.
Şi câteva scrisori cu despărţirea lui Viorel, din 1936, cu ceva din amintirile sale despre ultimele clipe ale Părintelui Iosif, din noaptea morţii sale. Şi cam atât.
Am mai aflat, ca prin minune, de la el câteva scrisori de demult…
După plecarea noastră de la Tit, din spital, din 30 octombrie, el a mai stat acolo câteva zile, apoi, simţindu-se mai bine, a venit acasă.
Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău şi a căzut dintr-o dată pe scări. A fost dus din nou la spital, de-abia respirând.
În noaptea spre 8 noiembrie a avut a doua criză, care l-a sufocat. N-a mai putut respira.
Aşa a trecut în veşnicie, dintr-o dată.
Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge pornite din tromboflebita lui de la picior, se opriseră în plămâni, blocându-i respiraţia. Unul în data de 7, când a căzut pe scări, altul în 8, la spital.
Aşa a fost sfârşitul vieţii pământeşti a lui Tit, fiul Părintelui Iosif.
– N-am găsit nicăieri un loc potrivit de înmormântare pentru el! ne zise plângând Jenica, soţia lui.
Am cerut autorizaţie să-l putem îngropa peste tăticu’, în acelaşi mormânt.
Aici se obişnuieşte aşa ceva. Şi acum, acolo la cimitir, au şi început să sape. Ce bine că aţi venit! Nu mai avem pe nimeni care să ne ajute la nimic. Cei de aici din Sibiu, nici unul n-a venit să ne întrebe ceva măcar.
– Ne ducem noi, am zis eu, să vedem ce este acolo la cimitir! Şi am plecat împreună cu fratele Moise şi cu fraţii din Arad.
Plouase atât de mult în toamna asta şi în cimitir era numai noroi şi apă peste tot.
În mormântul părintelui trei oameni săpau cu schimbul, aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier.
Am demontat grilajul, spre a se putea lucra mai uşor. Şi ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întâmpla.
– Frate Moise, i-am zis, rămâneţi aici şi aveţi grijă. Noi mergem să pregătim două coroane, una din partea noastră, una din partea fraţilor din toată Oastea…
Am cumpărat două coroane mari de garoafe albe pentru cele două morminte dintr-unul.
Am scris lângă ele două versete sfinte, pentru un părinte şi pentru un frate, nedespărţiţi nici pe pământ, nici sub el.
Şi ne-am gândit să mai facem două plăci de marmoră pe care să le aşezăm lângă crucea asta, una de-o parte a ei, alta de cealaltă.
Pe una să scriem numele soţiei părintelui şi ale celor trei copii îngropaţi la Vidra de Sus. Iar pe cealaltă, numele lui Titus, care vine şi el astăzi aici.
Săpătorii aruncau mereu pământul afară. Ajunseră destul de adânc. Pe vremea când a fost înmormântat Părintele Iosif, mormintele se săpau aici mult mai adânc decât acum.
– Dar ce este asta? spuse cel ce săpa.
Ne-am uitat jos: o coroană de flori, din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine…
Îmi aduc aminte clipa când coborâsem sicriul Părintelui Iosif în mormânt, în februarie 1938… Înainte de a se arunca pământul peste sicriu, un frate, plângând cu disperare, a luat coroana de flori pe care o adusese de la Lugoj şi a aruncat-o în mormânt peste sicriu. Fusese Trandafir Munteanu.
Acum, după aproape 38 de ani de atunci, coroana încă nu putrezise de tot.
Cazmaua groparului se opri în ceva tare.
Nici sicriul părintelui nu putrezise!
– Ce facem? întrebă omul. Mai săpăm?
Noi ne pregătisem, zicându-ne că, dacă vom ajunge la oase, le vom lua, le vom spăla şi le vom aşeza într-o cutie peste care vom face o rugăciune şi le vom pune din nou acolo în mormântul său.
Acum, iată sicriul neputrezit. Capacul nu se rupe cu omul care stă deasupra lui.
– Nu mai săpaţi! Nu mai desfacem nimic!
Dacă Dumnezeu îl ţine acoperit, îl lăsăm şi noi tot aşa.
Eram încredinţat că nici el nu putrezise.
Ştiam şi până acum că trupurile sfinţilor nu putrezesc în mormânt. Acum credeam.
Dar dacă am deschide sicriul şi s-ar vedea minunea asta, ce ar fi aici!
Ar veni tot Sibiul… Ar veni toată ţara… Şi, în situaţia în care ne găsim toată Oastea acum – şi mai ales noi – ce s-ar întâmpla din nou… cu autorităţile astea!
Mai bine să nu ştie nimeni nimic! Lasă că va arăta odată Dumnezeu Însuşi sfinţenia omului Său, la vremea potrivită.
Am tăcut şi a rămas totul aşa.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 555
