În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti“…
Nu era semnată de nimeni.
Am înţeles că era de la Interne.
La Bucureşti eram aşteptat chiar la coborârea din tren.
Am fost luat şi dus direct la Minister…
Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări, până am ajuns şi am intrat.
Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre…
La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri, lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a zis aspru.
M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.
Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.
– Te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!
Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – aţi continuat!
Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rândurile tineretului – voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta – voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii la serviciu… umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea!
– Vă rog, am încercat eu să mă apăr, eu nu ştiu cu cine vorbesc, de aceea nu ştiu cum să mă adresez. Dar cred că dumneavoastră ştiţi că noi nu suntem aşa cum ne învinuiţi…
– Cum nu sunteţi aşa? se răsti furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceţi pe acolo pe la Cluj?… Congresul tineretului!… Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?
– Nu noi am făcut aceasta!
– Am terminat! Încă o dată: să ştiţi că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi fie doi-trei, fie două-trei sute, veţi fi imediat arestaţi. Şi bucuria voastră se va preface în jale. Să ştiţi! Eu voi nimici Oastea Domnului!…
– Dumneavoastră puteţi face orice vreţi, spusei eu, sculându-mă şi luându-mi paltonul de pe spatele divanului pe care stătusem. Dar când veţi lua aceste măsuri împotriva noastră, să ştiţi că loviţi pe cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai credincioşi dintre cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare!
– Am terminat! Şi apăsă pe un buton de pe birou.
– Să trăiţi, terminai şi eu, plecând spre cel care îmi făcea semn din uşă să ies.
Deci totul a fost numai o minciună. Din nou Hristos, prin Lucrarea Sa, este lepădat, scos afară şi aruncat în cea mai adâncă ilegalitate. Lumea se pregăteşte deci să-I reediteze alt proces, alt calvar, altă răstignire. El va trebui să sufere din nou lângă ai Săi, aruncat în alt cuptor.
Tot timpul îmi frământam mintea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta care îmi păruse aşa de cunoscut?
Abia pe stradă, văzând pe frontispiciul clădirii tablourile înşiruite ale conducătorilor statului, l-am recunoscut. Era Alexandru Drăghici, ministrul de Interne.
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui. Dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – cum îi vine odată fiecăruia care se înalţă împotriva lui Dumnezeu – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură din 4 noiembrie 1958: „Eu voi nimici Oastea Domnului!“
Şi iată cum Dumnezeu l-a nimicit pe el!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 308
