Abia am ajuns acasă la Beiuș și a treia zi după starea noastră de la Poiana Brașov am fost luat de la serviciul meu de la Protopopiat și dus la Securitate. Trei anchetatori erau acolo. Cel mic, de la Beiuș, cel mare, de la Oradea și unul și mai mare, de care am aflat apoi că era de la București, desigur, cu un grad superior, fiindcă el dirija și ordona totul.
Șapte ceasuri am fost anchetat, amenințat, bruscat, insultat, descusut cu amănunțime despre tot ce discutasem cu două nopți mai înainte împreună cu frații…
Doamne, rămâneam uimit, dar de unde și cum au putut afla absolut totul și chiar atât de repede? Nu-mi puteam închipui cine și cum să se fi strecurat între noi și cum le-a putut da de știre chiar așa de repede.
Bănuiam că, până la urmă, cumva și prin cineva, se va afla cândva de această întâlnire a noastră… dar până atunci, gândeam că lucrurile se vor învechi, se vor mai uita, se vor mai trece cu vederea…
Acum întrebările curgeau una după alta, una peste alta, iar eu când tăceam, când întrebam, când repetam cele câteva lucruri care nu spuneau nimic.
Văzând că nu obțin răspunsurile pe care le doreau, unul, având în mână trei hârtii, îmi vârî în ochi mâna cu hârtiile pe care cunoscui clar și ușor scrisul cu pix roșu al lui David Bocăneală și îmi zise, înjurându-mă:
– De ce nu vrei să recunoști, banditule? N-am eu scris aici tot ce ați făcut voi acolo? Crezi că noi nu știm ce faceți voi și ce puneți la cale? Iată aci demascarea voastră, bandiților! Lasă că ai să recunoști tu. Lasă că ai să dai tu socototeală de toate astea…
Din momentul în care îmi băgase în ochi scrisul cu pix roșu și am recunoscut cu ușurință caligrafia lui David Bocăneală, mi s-a limpezit totul. Acum știam de la cine aflaseră, dar nu știam totuși cât de răuvoitor vor fi înfățișat ei lucrurile de la Poiana. După răutatea pe care le-o știam și după ura fățișă împotriva noastră, mă puteam aștepta să fi spus orice rău despre noi. Tocmai pentru aceasta au și venit acolo. Se aflase despre această consfătuire și știe Dumnezeu cine i-a trimis special pentru a ne spiona. (…)
– Ha, de ce taci, banditule? De ce nu spui nimic? Ce ați pus la cale în ascuns acolo?
– N-am avut nimic de ascuns, domnule – am răspuns eu, trezit ca dintr-un vis dureros din gândurile mele amare despre taina cutremurătoare a pixului roșu… Tot ce am discutat noi acolo ne privea numai pe noi, niște probleme religioase de ale noastre asupra cărora erau unii de altă părere. Dar n-a fost nimic rău pentru nimeni. Cu atât mai puțin pentru dumneavoastră. (…)
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 45
