La începutul lunii decembrie 1985, „Taină și Minune”, albumul închinat Maicii Domnului, era încheiat în prima lui formă.
Duhul Domnului mi-a inspirat gândul să merg să prezint această lucrare omului ales al lui Dumnezeu, profesorul și scriitorul cel mai erudit în ce privește învățătura și doctrina ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae de la București. Acestei somități în ce privește problemele ortodoxiei, voi merge în primul rând să-i prezint această lucrare și să-i cer prima părere asupra ei.
În anul 1952, fiind pârâţi în multe părţi de către astfel de preoţi, au mai fost arestaţi şi chinuiţi mulţi dintre fraţi. Iată, de exemplu, alte câteva cazuri, din Bucovina. (…)
Fratele Moroz de la Volovăţ a fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetând pe fraţi. Acolo a fost anchetat cu asprime şi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!
Acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.
Sibiu, la 2 decembrie 1929 Tipografia «Oastea Domnului»
„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.
Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să gândesc. Eu eram atât de nimic, iar omul acesta era atât de sus, încât mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi numai gândindu-mă.
Dar, într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.
Simțeam tot mai mult că toată puterea mi se scurge din toate mădularele și din fiecare părticică a trupului, ca apa dintr-un vas crăpat. Toți dinții mi se clătinau din gură. Mi-am și scos doi din față cu mâna într-o dimineață. Noaptea nu mai puteam dormi din pricina prostatei care mă scula de câte zece ori în șapte ceasuri, cu dureri ascuțite care îmi săgetau tot trupul. Dormeam doar seara un ceas, apoi toată cealaltă vreme mă învârteam. Era un frig îngrozitor în patul de jos, sub fereastra deschisă și ziua, și noaptea, cu conducta de fier rece ca gheața la spate. Dormeam cu spinarea, cu rinichii lipiți de ea. Pătura era o reformă ruptă, de douăzeci de ani… Celălalt, care dormea cu mine pe acest pat lat de 80 cm nu voise să doarmă la perete și tot timpul mă împingea, dezvelindu-mă, spre peretele înghețat, cu spatele gol. E ușor de închipuit și în privința aceasta cum era. Din cauza răcelii care se infiltrase în tot trupul, starea mea se înrăutățea vertiginos…
Vineri, 26 nov. 1937
…Stau şi scriu la masă, ca de obicei. Părintele, lungit pe dormeză, răsuflă greu şi se zvârcoleşte de dureri… Mă doare adânc şi pe mine, dar nu-l pot ajuta cu nimic. Crucea lui grea trebuie să şi-o poarte numai el singur.
În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înștiințat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-am mângâiat și întărit nespus de mult cu această tainică și duioasă înștiințare, după cum făcusem și în Săptămâna Patimilor din 1960 în beciul Securității din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredințat și acum, ca și atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Și mă pregăteam în liniște, cu lacrimi și cu dor să merg la Acasa aceasta.
Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.
În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.
Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ioan Opriş, Lae Marini…
Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră… Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: douăzeci şi trei.
Alcătuisem, la îndemnul personal al cunoscutului poet Nichita Stănescu, un volum selectiv din poeziile mele pentru a apărea în una din editurile de stat ori bisericești. Am solicitat câte un cuvânt de prezentare pentru acest volum atât Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, cât și poetului Ioan Alexandru care, împreună cu Nichita Stănescu, mi-au și dat acest cuvânt.
După opt luni de la trimiterea acestei scrisori, am fost chemat la Oradea, la Episcopie, pentru o nouă stare de vorbă cu episcopul. Era în noiembrie 1972.
– Te-am chemat, mi-a spus Prea Sfinţitul, spre a-ţi comunica răspunsul Prea Fericitului Patriarh şi al Sfântului Sinod la scrisoarea dumitale din martie. Fiindcă dumneata ai spus că nu poţi vorbi în numele „Oastei Domnului“, ci numai în numele dumitale personal, nu ţi s-a putut acorda audienţă, fiindcă instituţiile nu stau de vorbă cu persoane particulare în probleme care le depăşesc.