După opt luni de la trimiterea acestei scrisori, am fost chemat la Oradea, la Episcopie, pentru o nouă stare de vorbă cu episcopul. Era în noiembrie 1972.
– Te-am chemat, mi-a spus Prea Sfinţitul, spre a-ţi comunica răspunsul Prea Fericitului Patriarh şi al Sfântului Sinod la scrisoarea dumitale din martie. Fiindcă dumneata ai spus că nu poţi vorbi în numele „Oastei Domnului“, ci numai în numele dumitale personal, nu ţi s-a putut acorda audienţă, fiindcă instituţiile nu stau de vorbă cu persoane particulare în probleme care le depăşesc.
Am fost chemat eu şi mi s-a spus să stau de vorbă cu dumneata şi să vedem care ar fi propunerile dumitale pentru rezolvarea problemei. Cum crezi dumneata că s-ar putea găsi cea mai bună soluţie, în condiţiile şi posibilităţile de acum?
Atunci m-am gândit la trei lucruri:
1. Să putem influenţa şi controla hotărârile bisericeşti locale.
2. Să putem obţine adunarea frăţească în biserici.
3. Să putem introduce cântarea Oastei în biserici.
Şi am răspuns:
– Desigur că, în faţa asaltului de toate felurile împotriva Bisericii, trebuie neapărat făcut ceva eficient, ceva hotărât, ceva înnoitor.
Curentele străine ne atacă prin trei mijloace: misionarismul laic, adunările de evanghelizare şi cântarea religioasă.
Cu aceste trei mijloace putem şi noi să oprim înaintarea lor. (…)
După părerea noastră, Prea Sfinţite, acestea sunt minimul condiţiilor neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufleteşti care ameninţă viaţa creştinilor noştri prin dezbinarea datorată rătăcirilor de la credinţă şi prin decăderea datorată imoralităţii. Şi singurele mijloace prin care se poate reface şi înviora viaţa duhovnicească a parohienilor!
În timpul când eu spuneam aceste lucruri, episcopul şi le scria, la rând, pe hârtia din faţa sa. Când am terminat, îmi spuse:
– Bine. Eu am notat tot ce ai propus şi voi înfăţişa aceste lucruri printr-un referat Sfântului Sinod.
Acum să-ţi spun şi asta, că Sfântul Sinod plănuieşte apariţia unui catehism bisericesc, iar în fruntea comisiei de redactare a acestui catehism am fost numit eu.
Aş putea propune ca, la sfârşitul acestei cărţi, să fie introduse un număr de cântări religioase, să zicem, din ale Oastei Domnului (dar bineînţeles, fără a se menţiona numele Oastei), cântări pe care Sfântul Sinod le-ar găsi potrivite cu dogmele Bisericii. Şi care să fie recomandate apoi a se cânta în anumite momente ale slujbelor religioase din biserici… priceasnă, miruire, anaforă etc. Pentru aceasta, te-aş ruga pe dumneata să-mi alegi vreo douăzeci-treizeci de cântări cu conţinut potrivit care ar intra în aceste vederi ale Sfântului Sinod şi să mi le trimiţi cât mai curând. Eu le voi propune şi, dacă se va cădea de acord
asupra lor, vor apărea. În felul acesta cred că principiul a fost salvat.
Cam asta am avut de discutat cu dumneata. Când voi mai avea vreun răspuns sau vreo întrebare, am să te mai chem.
Şi mi-a întins mâna. Am salutat respectuos şi am ieşit, având în suflet o oarecare speranţă.
Mă gândeam că totuşi mai-marii Bisericii, alarmaţi de gravitatea stării de lucruri care ameninţă Biserica, îşi vor fi dat acum seama de enorma greşeală pe care au făcut-o înlăturând Oastea din viaţa Bisericii. Şi măcar acum în ceasul al doisprezecelea caută, chiar pe căi ocolite, o îndreptare a lucrurilor. Şi o atragere a revărsărilor Oastei din nou spre albia Bisericii, aproape uscată duhovniceşte.
Bine că măcar acum şi-au dat seama! Numai dacă îşi vor fi dat, într-adevăr.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 528
