Simțeam tot mai mult că toată puterea mi se scurge din toate mădularele și din fiecare părticică a trupului, ca apa dintr-un vas crăpat. Toți dinții mi se clătinau din gură. Mi-am și scos doi din față cu mâna într-o dimineață. Noaptea nu mai puteam dormi din pricina prostatei care mă scula de câte zece ori în șapte ceasuri, cu dureri ascuțite care îmi săgetau tot trupul. Dormeam doar seara un ceas, apoi toată cealaltă vreme mă învârteam. Era un frig îngrozitor în patul de jos, sub fereastra deschisă și ziua, și noaptea, cu conducta de fier rece ca gheața la spate. Dormeam cu spinarea, cu rinichii lipiți de ea. Pătura era o reformă ruptă, de douăzeci de ani… Celălalt, care dormea cu mine pe acest pat lat de 80 cm nu voise să doarmă la perete și tot timpul mă împingea, dezvelindu-mă, spre peretele înghețat, cu spatele gol. E ușor de închipuit și în privința aceasta cum era. Din cauza răcelii care se infiltrase în tot trupul, starea mea se înrăutățea vertiginos…
Sufletul mi-l simțeam mereu tare. Niciodată nu l-am simțit slab, dar trupul simțeam cum se sfârșește grăbit. Unii, văzându-mă în starea asta, îmi ziceau compătimitor:
– Te duci și dumneata ca moș Iuhasz… noi suntem vinovați, părinte, și cum spui dumneata, merităm să fim închiși. Dar pe dumneata de ce te-a lăsat Dumnezeu să ajungi aici, să fii închis nevinovat, dacă ești credincios? Și-i blestemau pe cei ce m-au băgat pe mine la închisoare.
– Nu blestemați, le-am răspuns. Dumnezeu a vrut să ajung și eu aici. Nu se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu.
– Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii dumneata la închisoare?
– Uite, chiar pentru dumneata, dragă Feri, i-am zis unuia dintre ei căruia tocmai îi dădusem cămașa mea cea groasă, fiindcă plângea și tremura cel mai tare de frig, și mâncarea mea, pentru că posteam în ziua aceea, iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna.
– Da, zise el, plecându-și ochii care se umpluseră de lacrimi. Pentru mine, da! Fiindcă de mine, n-a fost nimeni până acum să aibă milă, decât dumneata. Eu sunt singur pe lume. Nu mai am pe nimeni. Pe cine am avut, a murit… Poate și din cauza mea…
– Acum să-L primești pe Domnul Iisus în inima ta, dragă Feri, i-am zis cu dragoste, ca să nu mai fii singur niciodată. El rămâne pe totdeauna cu noi și ne poate ajuta oricând. Domnul Iisus îți va mântui întâi sufletul din păcate și din iad, iar apoi îți va scăpa și trupul din închisoarea asta.
– Să știi că acum începe să se facă lumină și în sufletul meu.
– Dumnezeu să-ți ajute, m-am rugat eu oftând. Și, când vei ajunge acasă la Carei, să te duci la biserica ta să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru toate.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 158
