Înștiințarea din închisoare – Traian Dorz

În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înștiințat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-am mângâiat și întărit nespus de mult cu această tainică și duioasă înștiințare, după cum făcusem și în Săptămâna Patimilor din 1960 în beciul Securității din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredințat și acum, ca și atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Și mă pregăteam în liniște, cu lacrimi și cu dor să merg la Acasa aceasta.

Zi și noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria pe care mi-o simțeam, de trimis al Domnului aici, în mijlocul acestor nenorociți. Făceam tot ce omenește îmi era cu putință în acele condiții, dar cu groază constatam că, în afară de cei trei condamnați pentru păcate mici, care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, toți ceilalți, vinovați de păcate mari, erau căzuți atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simțeau nici un fel de mustrare de conștiință pentru păcatele lor și nici o dorință după iertarea lui Dumnezeu, dar își manifestau o ură atât de violentă și turbată față de Hristos și Numele Său Sfânt, încât nu te suportau nici să le pomenești de El. Izbucneau în blesteme și în ocări fioroase îndată ce mă aproiam de ei cu vreun îndemn spre Dumnezeu. Nu puteau nici înțelege, nici suferi, măcar să le pomenești despre mântuirea și întoarcerea lor la Dumnezeu. Înjurau atât de urât, la orice cuvânt, numai Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungurește și țigănește, cât și românește, încât am renunțat să mă mai apropii de ei. În suferință, starea celui vinovat devine și mai rea, după cum tot în suferință, starea celui nevinovat devine și mai bună.

Într-o sâmbătă din același noiembrie, bătrânul meu tovarăș de pat, cam de aceeași vârstă cu mine, a murit. Vorbisem mult și cu el despre mântuirea lui și, cu trei zile înainte de moartea lui, s-a făcut marea schimbare și în viața sa… Se ruga, se ruga întruna. Se retrăgea în locul cel mai îngust și mai greu, singurul în care putea să se roage și el liniștit, și se ruga cu glas tare tot timpul, românește, ungurește, țigănește, cum știa… Dar mereu cu lacrimi șiroindu-i pe obrajii negri și uscați. Ceilalți îl luau în batjocuri tot timpul, dar lui nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Se ruga, până n-a mai putut, cu glas tare; apoi se ruga în șoaptă până n-a mai putut nici șoptit. Atunci s-a întins pe pat, s-a acoperit cu pătura pe cap… a mai spus că îl doare tare capul… și n-a mai suflat deloc.

Ce ușor se moare aici unde se trăiește atât de greu!

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 158