Procesul de la Cluj – Traian Dorz

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.

Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ioan Opriş, Lae Marini…

Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră… Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: douăzeci şi trei.

Noi, cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate până la proces, eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi, care fuseseră duşi la penitenciar, erau în hainele vărgate, de condamnaţi – condamnaţi mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.

Era şi acest lucru un semn că noi eram deja condamnaţi de mai înainte. Procesul era doar o formalitate de ochii lumii.

Ni s-a pus de la început cu stricteţe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvânt şi nici să facem măcar un semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face aşa ceva o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. Şi nu numai el, ci şi familia sa.

– Vă rugăm să ne daţi măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia şi la pachet de la ai noştri, le-am cerut noi, ştiind că mai înaintea noastră multora dintre cei ce fuseseră judecaţi aici li se dăduse acest drept.

– Vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec până în sala procesului printr-un coridor…

Dintr-o dată am văzut pe scări şi pe coridor o mulţime de feţe cunoscute şi dragi. Fraţii şi surorile noastre din multe părţi ale ţării, veniţi să ne vadă, nu fuseseră lăsaţi să intre în sala de judecată. Acum aşteptau aici afară, să ne vadă măcar şi de departe, trecând… Bine că îi lăsaseră totuşi măcar aici pe scări.

Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar fraţii nu s-au lăsat până au răzbătut. Le-am făcut din ochi şi din mână, fără cuvânt, cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Şi în revederea de Sus.

În sală erau ai noştri, familiile.

Am căutat cu ochii pe-ai mei. Numai Nina era, Viorel era în armată, accidentat şi eu nu ştiam. Florica departe, părinţii bolnavi… Apoi toţi ceilalţi, soţii, surori, mame, copii de-ai noştri, care stăteau plângând şi rugându-se.

Întrebările şi învinuirile judecătorului au fost puţine şi scurte, toate, de fapt, cele ale anchetatorului nostru.

Toată formularea acestora era făcută şi pusă în aşa fel, încât să nu lase loc decât pentru recunoaşterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.

Am căutat să apăr cauza Lucrării şi dreptul nostru la credinţă…

– Să nu răspunzi altceva, decât la întrebare! mi-a strigat tăios preşedintele. Când am văzut că aşa merge şi judecata, ca şi ancheta, am tăcut. N-am mai răspuns nimic.

– Care îţi este ultimul cuvânt? a întrebat aspru preşedintele.

– Înţelegere şi dreptate! am răspuns. Apoi am stat jos.

– Bine! Altul!

Toţi cei din sală asistau cutremuraţi şi aveau ochii plini de lacrimi, aţintiţi la noi. Unii încercau să ne facă semne, să ne şoptească… Dar paznicii înarmaţi ne ţineau din scurt, stând neclintiţi şi atenţi ca un zid de gheaţă şi de foc între noi şi ai noştri.

Am asistat apoi pe rând la aducerea tuturor celorlalţi, în ordinea „importanţei“ în care avusese ordin să ne clasifice anchetatorul, după scopul pe care îl urmăriseră cei ce căutau nimicirea Oastei atât cu ancheta, cât şi cu procesul.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 353