În anul 1952, fiind pârâţi în multe părţi de către astfel de preoţi, au mai fost arestaţi şi chinuiţi mulţi dintre fraţi. Iată, de exemplu, alte câteva cazuri, din Bucovina. (…)
Fratele Moroz de la Volovăţ a fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetând pe fraţi. Acolo a fost anchetat cu asprime şi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.
La puţin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraţilor din Romaneşti, unde fusese chemat de nişte fraţi care îşi sărbătoreau ziua numelui lor.
Aproape de miezul nopţii a intrat în adunare un ofiţer de Securitate împreună cu un civil.
Civilul a arătat spre fratele Moroz şi i-a vorbit ceva în limba ucraineană. După câteva cuvinte, ofiţerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace şi să plece cu el. Fratele s-a îmbrăcat şi a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal, iar în sanie două femei. Era noapte. Ieşiră afară din sat. Acolo s-au năpustit asupra fratelui, bătându-l atât ofiţerul, cât şi civilul. După aceea l-au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bici la cal, lovind când în animal, când în om.
În fuga mare au ajuns până la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie pe fratele. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit pe jos şi l-au călcat cu cizmele… În timpul când îl băteau îi ziceau:
– Pe cine aştepţi tu, mă? Pe Truman? (Truman era atunci preşedintele Statelor Unite ale Americii şi era baptist.)
– Pe Domnul Iisus Îl aştept! răspundea fratele.
– Na, Iisus! Na, Iisus! ziceau ei. Şi îl loveau bătându-l, până l-au umplut de sânge şi au obosit.
Atunci din nou l-au legat alăturea de cal şi aşa, lovind când în cal, când în el, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, iar civilul l-a dezlegat de cal şi i-a spus să plece. Dar fratele Ioan de-abia a mai putut trece podul, târându-se zdrobit până la fratele Calafiuc Gheorghe, care locuia pe aproape. A doua zi, fratele Gheorghe l-a dus cu sania acasă la Volovăţ, de-abia viu.
Soţia sa, când l-a văzut aşa, s-a dus şi-a anunţat Securitatea de la Rădăuţi despre toate cele întâmplate.
În aceeaşi zi, a venit un ofiţer acasă la fratele Moroz, care zăcea plin de răni şi vânătăi pe pat, şi i-a luat o declaraţie despre cum s-a petrecut totul. La urmă l-a întrebat pe fratele ce pretenţii are şi ce despăgubiri cere.
– Nu am nici o pretenţie şi nu cer nici o despăgubire, a răspuns fratele, cu lacrimi în ochi. Îi iert în Numele Domnului Iisus, tot aşa cum m-a iertat şi Mântuitorul meu pe mine. Eu am suferit pentru Mântuitorul meu, cum a suferit şi El pentru mine.
De pe urma acestei bătăi fratele nu s-a mai refăcut până la moarte. A aflat pe urmă cum îl chema pe cel ce l-a bătut şi de ce făcuse asta. Ofiţerul era fiul unui sectar şi a fost pus la cale de tatăl acestuia ca să facă acest lucru din pricină că fratele Ioan era o piedică în lucrarea lor de ademenire a fraţilor. Nu mult timp după aceea, chinuitorul fratelui nostru a fost găsit mort. Se împuşcase singur.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 156
