Câteva luni după ce am plecat la Sibiu, eu încă umblam în portul meu de la ţară, cu cămaşa mea de pânză albă şi cojocelul înflorit, cum umblasem şi la şcoală la Oradea.
Îndată însă ce părintele s-a putut scula, în primăvara lui 1935, într-o zi îmi spune:
– Dragă Dorz, nu se mai poate să umbli aşa. Noi mergem împreună şi lumea crede că tu eşti servitorul meu. Mie nu-mi place aşa. Vino să mergem într-o prăvălie şi am să-ţi cumpăr şi ţie un costum de haine de oraş.
Tot ce începe Dumnezeu nu rămâne de rușine. Orice întreprinde El nu dă faliment. Oamenii și Satana pot uneori amâna, încurca și întârzia desfășurarea și încheierea fericită a ceea ce a început Dumnezeu, – dar nu o pot nimici. – Traian Dorz
Între acestea, la Bucureşti se convocase Sf. Sinod. Eu mă aşteptam ca Sf. Sinod să se ocupe mai de-aproape de chestia Oastei şi să aducă o oarecare hotărâre care ar fi ajutat aplanarea conflictului de la Sibiu. Dar tocmai în timpul acesta a venit la mine păr. profesor Aurel Nanu, de aici, din Sibiu. E părintele prin care, în tot timpul acestor frământări, am mai avut un anumit contact şi o oarecare mijlocire cu Mitropolia.
Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr odată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
Iată apoi ce limpede era înţelegerea lui despre atitudinea Domnului în faţa Judecăţii Sale. Şi cu câtă hotărâre era gata să dea dovadă şi el de aceeaşi atitudine, acum când se pregătea rândul său:
“E Postul Mare: vine judecata şi Patimile Domnului…
E timpul Postului Mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi Patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota!
În 10 aprilie 1937, părintele Iosif primeşte, în sfârşit, oficial, răspunsul ultim al “inchizitorului” său, care, cu nestăpânită satisfacţie, îşi comunica nevrednicul său “triumf” asupra victimei sale, sfântul om al lui Dumnezeu, marele binefăcător al credinţei şi al patriei noastre.
Iată “tava” pe care era adus capul ultimului profet:
Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut părintele Iosif, la Sibiu, în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:
“O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.
La începutul lunii aprilie, după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfințitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.
În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea…
S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat părintele Iosif.
– Dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută – zicea el – m-aş fi dus singur la Bucureşti, la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul să obţin ca să faci armata aici, la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici, lângă noi…
Pocăința atunci este adevărată, când este mai mare decât păcatul. – Traian Dorz