La începutul lunii mai 1970, într-o seară, îmi intră în casă un necunoscut voinic şi îndrăzneţ. Am bănuit îndată cine este şi pentru ce vine. Îl cam cunoşteam.
– Sunt căpitanul… zise el, spunându-şi numele. Am venit, ştii dumneata pentru ce!…
Şi, după ce mi-a înşirat tot ce ştia despre mine – pe unde fusesem în aceşti trei ani din urmă, cu câţi stătusem de vorbă, câţi veniseră pe la mine – mi-a arătat dosarul cu tot ce strânseseră împotriva mea, spunând:
În «Lumina Satelor» nr. 18, din 1 mai 1927, scrie:
„…Din crâşmă, casă de lumină… Irina Mihai Aniţa din Neagra Şarului, Bucovina, o fostă crâşmăreasă, s-a înscris în Oastea Domnului şi a devenit o credincioasă adevărată. Localul crâşmei l-a făcut o casă de lumină plină de cărţi religioase, Biblii şi foi sfinte, deschisă pentru toţi cei care vor să meargă acolo să afle şi să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu. E o adevărată minune ceea ce se petrece aici prin Lucrarea Oastei Domnului…
După sărbătoarea noastră literară de la Comănești, din Moldova, s-a hotărât o alta, pentru 1 mai, la Cluj, în Ardeal. Tinerele talente lucrau de zor ca fiecare să se prezinte acolo cu ceva cât mai frumos. Ne-am propus cu toții – ziceau ei – să nu coborâm ștacheta calității nicidecum, ci s-o ridicăm mereu. Dacă în lume există atâta întrecere și exercițiu pentru o cunună și pentru un premiu trecător, oare noi nu trebuie să facem și mai mult pentru o cunună nemuritoare și pentru un premiu veșnic?
Totuşi nici dintre intelectualii Oastei, unii n-au putut sta prea mult timp în nepăsarea sau “rezerva” lor. Erau îmbărbătaţi, pe de-o parte, de marele curaj al mulţimii fraţilor simpli, iar pe de altă, parte ruşinaţi de absenţa lor în apărarea dreptăţii pe care ei vedeau şi mai real cât de samavolnic este încălcată; și a început să li se frământe conştiinţa. Şi să-şi ridice şi ei, unul câte unul, glasul, “aliniindu-se”după coloana fraţilor.
Oricât ar fi de adâncă rana inimii unui adevărat credincios și oricât ar fi de serios atinsă orientarea minții sale, – adevăratul credincios se ridică iarăși din orice cădere, se îndreaptă iarăși și se reface iarăși. – Traian Dorz
Mai iată aici încă o mărturie a unuia dintre cei mai adevăraţi prieteni şi sprijinitori ai acestui mare martir al Evangheliei, mărturia părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti, el însuşi un alt astfel de martir, despre a cărui jertfă, împletită aşa de frumos cu a părintelui Iosif, vom scrie mai târziu:
Să nu ni se lege sufletul de nimic din ceea ce ne poate pe noi răpi și pierde, despărțindu-ne de Domnul Iisus și de frați. – Traian Dorz
În sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprilie) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din Sibiu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu, în frunte cu Părintele Trifa au făcut o frumoasă adunare în com. Gura Râului, din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare, deoarece cunoaşterea lor va ajuta pe cititor să-şi facă o dreaptă părere despre adevăr, în multe învinuiri pe care le va întâlni mai târziu împotriva Părintelui Trifa.
Era atunci o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieşim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalţi fraţi care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după-amiezile retraşi pe după barăci, vorbind împreună, aducându-ne aminte din Cuvântul Domnului, rugându-ne şi chiar cântând. Doi dintre preoţii credincioși veneau adesea între noi… Clipele acestea erau de mare bucurie şi mângâiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă, bine ascunse, fărâmituri de împărtăşanie… Dumnezeu îl ocrotise şi nu i le luase la nici una din percheziţiile necruţătoare prin care trecuse. Astfel că, de Paşti sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim şi să ne împărtăşim chiar şi acolo…
Hristos ne poate da și pâinea, și cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos. – Traian Dorz