După sărbătoarea noastră literară de la Comănești, din Moldova, s-a hotărât o alta, pentru 1 mai, la Cluj, în Ardeal. Tinerele talente lucrau de zor ca fiecare să se prezinte acolo cu ceva cât mai frumos. Ne-am propus cu toții – ziceau ei – să nu coborâm ștacheta calității nicidecum, ci s-o ridicăm mereu. Dacă în lume există atâta întrecere și exercițiu pentru o cunună și pentru un premiu trecător, oare noi nu trebuie să facem și mai mult pentru o cunună nemuritoare și pentru un premiu veșnic?
Deci la Cluj, de 1 mai.
În cortul fraților din Cluj, băncile se umplură cu frați și surori tinere din toată țara. Între două și trei sute. Pe fețele tuturor se vedea voioșia, forța, curăția, încrederea, bucuria, lumina lui Hristos.
Acum nu mai exista stinghereala din primele întâlniri, ci bucuria, familiaritatea, apropierea colaboratoare și sfântă, statornicită de Duhul Sfânt. Fiecare începe să-și simtă răspunderea personală pentru Cauza lui Hristos.
Am urmat iarăși drumul larg și cunoscut din celelalte rânduri: rugăciunea fierbinte, cântarea înlăcrimată, părtășia cerească. Acum totul se va face fără pauza care a fost în celelalte rânduri, pentru că suntem numai noi și între noi.
Considerațiile generale s-au prefăcut într-o meditație împreună, cuprinzând cam următoarele: (…)
– Suntem în intervalul dintre Înviere, Înălțare și Rusalii. Șase săptămâni de înălțare continuă reprezintă acest Timp. Învierea, Înălțarea și Rusaliile sunt trei trepte uriașe, trei culmi între care se desfășoară istoria Bisericii, istoria noastră. Înviere, Înălțare, Revenire Eternă. Tinerețea este Înviere, poezia Înălțare, cântarea Pogorârea Duhului, inspirația, înveșnicirea.
– Trebuie să înviem! – învierea este naștere din nou. Primăvara este nașterea, renașterea. Nimic nu se dezvoltă, nu crește, nu rodește fără începutul nașterii din nou. Trebuie să vă nașteți din nou, a spus Domnul Iisus. Fără aceasta nu este viață, nici rodire, nici cules veșnic. (…)
– Fiecare clipă are însemnătate mare acum! Răscumpărați vremea acum! Deci folosiți bine timpul, spune Cuvântul Sfânt. Aceasta cu atât mai mult și cu atât mai ales acum. Asta înseamnă că unitatea de măsură pentru timp fiind secunda, noi trebuie să nu pierdem nici o secundă în ce privește munca și izbânda noastră duhovnicească. Ce putem face acum, poate nu vom mai putea face niciodată. (…)
…Au urmat apoi la rând, dintr-un capăt al camerei până la celălalt, de la ușă, la masă și apoi invers, toți tinerii creatori, aducând fiecare ceva nou și cât se poate de frumos. A fost o sărbătoare a desfătării sufletești pentru noi toți. Ce mărgăritare sfinte, ce comori alese, ce realizări inspirate… Slavă Ție, Doamne, pentru acești tineri minunați! Și pentru aceste frumoase prilejuri în care Tu ne dai și nouă, și lor, un atât de mare har. Lor să creeze astfel de frumuseți care, poate, fără acest stimulent nu le-ar fi creat niciodată, iar nouă să le putem gusta.
Am continuat cu câteva discuții folositoare asupra creațiilor celor ce se produseseră, să tragem învățămintele necesare pentru ca în viitor realizările noastre să crească și mai mult calitativ și chiar în cantitate. (…)
Seara, târziu, am încheiat iarăși cu o rugăciune fierbinte de mulțumire pentru tot ce a fost și de cerere înaltă Dumnezeului Darurilor să ne reverse lumina și ajutorul Său, spre a putea face fiecare dintre noi, în parte și cu toții împreună, un nou salt fericit în starea noastră sufletească și în munca noastră sfântă pentru El.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 290
