În sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprilie) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din Sibiu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu, în frunte cu Părintele Trifa au făcut o frumoasă adunare în com. Gura Râului, din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare, deoarece cunoaşterea lor va ajuta pe cititor să-şi facă o dreaptă părere despre adevăr, în multe învinuiri pe care le va întâlni mai târziu împotriva Părintelui Trifa.
…Din odăile redacţiei de la Sibiu, scrie raportul adunării, am plecat o ceată mare de peste 60 de ostaşi şi ostaşe, cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunşi în sat, ne încolonăm în rânduri 4 câte 4, şi plecăm spre biserică, cântând «Hristos a Înviat». În faţa bisericii, mulţime de popor. Intrăm la vecernie. Slujesc părintele locului, I. Manta şi Părintele Trifa. În strană cântă ostaşii Domnului.
După vecernie, vorbeşte Părintele Trifa, despre Învierea Domnului în legătură cu naşterea din nou şi viaţa cea nouă, în comună fiind câţiva rătăciţi de sectari. Părintele Trifa vorbeşte pe larg despre învăţăturile Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii, arătând pe ce povârniş apucă cei ce îşi schimbă credinţa. Aminteşte cu numele o comună unde 11 familii, trecute la diferite secte, în decurs de 8 ani şi-au schimbat credinţa tot la doi ani. Acuma au devenit aproape toţi «tremurători», dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului este un răspuns la insinuările sectare, că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar umblă să atragă sufletele oamenilor pe povârnişul schimbărilor de credinţă. Oastea Domnului îi atrage pe oameni spre Biserică şi îi redă Bisericii ca membrii vii şi luptători…”
Lumina Satelor nr. 18 din 4 mai 1930.
Este nevoie mereu să ne întoarcem spre adevărurile curate şi simple de la început, chiar dacă mai târziu aceste adevăruri nu ne sunt totdeauna şi întru totul pe plac tuturora. Pentru că oamenii mari, prin care Dumnezeu ne-a vorbit odată, trebuie să fie crezuţi şi ascultaţi mereu, chiar şi în acele lucruri asupra cărora noi, mai târziu, am primit prea uşor o altă părere. Dacă felul lor de vieţuire a fost şi a rămas până la sfârşit o luminoasă şi puternică pildă – toate cuvintele lor sunt adevăruri şi îndemnuri pe care noi, urmaşii lor, suntem datori să le ascultăm ca venind din partea lui Dumnezeu (Gal. 4, 14; 1 Tes. 2, 13; Evrei 13, 7).
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 236
