Plata prigonitorilor – Traian Dorz

La începutul lunii mai 1970, într-o seară, îmi intră în casă un necunoscut voinic şi îndrăzneţ. Am bănuit îndată cine este şi pentru ce vine. Îl cam cunoşteam.

– Sunt căpitanul… zise el, spunându-şi numele. Am venit, ştii dumneata pentru ce!…

Şi, după ce mi-a înşirat tot ce ştia despre mine – pe unde fusesem în aceşti trei ani din urmă, cu câţi stătusem de vorbă, câţi veniseră pe la mine – mi-a arătat dosarul cu tot ce strânseseră împotriva mea, spunând:

– E încheiat! Dar mai trebuie câteva rânduri – şi vei merge din nou acolo de unde ai venit. Dumneata eşti un incorigibil. În şapte rânduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu dumneata, dar văd că, fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decât să te trimitem din nou înapoi. Să nu ne mai tot dai atâta de lucru.

– Faceţi cum ştiţi!

– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită despre tot ce ai făcut în toţi aceşti ani de când ai venit de la închisoare.

– Nu-mi mai aduc aminte tot ce am făcut!

– Trebuie să-ţi aduci. Voi sta aici până mâine, dar trebuie să închei acest dosar cu declaraţia aceasta pe care trebuie s-o dai!

Într-adevăr, a stat toată noaptea. Şi i-a trebuit să mănânce, să bea şi apoi să doarmă la noi. Eu a trebuit să stau de veghe în camera vecină până dimineaţa. Am stat, aşteptând din clipă în clipă să vină maşina cu care să fiu ridicat şi dus, cum se mai întâmplase de atâtea ori înainte.

Tot timpul am fost întrebat, insultat, ameninţat în fel şi chip, să dau declaraţia amănunţită despre locuri de adunări şi nume de fraţi.

– Vă rog să-mi daţi timp de gândire măcar trei zile. Nu pot să-mi amintesc în timp atât de scurt toate acestea. Şi nici sub presiunea acestor ameninţări!

– Bine! Peste trei zile voi veni din nou! Vei vedea atunci dumneata dacă va fi altfel.

Cu acest cuvânt scrâşnit printre dinţi şi cu o privire plină de ură, a trântit uşa şi a plecat, în zorii zilei următoare. 

Dar abia a plecat el, până au şi început ploile marilor inundaţii din acel an.

Apele s-au revărsat zi şi noapte toată săptămâna care a urmat, pustiind şi înecând satele, oraşele, totul…

Ameninţătorul n-a mai venit. Dumnezeu le dăduse altceva de lucru. Nu după multă vreme am auzit că a şi fost dat afară din slujba pe care o avea – cine ştie pentru ce motive. Astfel că n-a mai avut timp să-şi împlinească ameninţările cu care mă împroşcase toată noaptea aceea. I se întâmplase şi lui, tot pe neaşteptate şi tot mai curând de cât mă puteam aştepta, să vină peste el plata faptelor sale.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 495