Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea noastră. (Evrei 12, 2)
Lozinca biruinței unui creștin viu și luptător este apelul de la Evrei 12, 2: cu ochii țintă spre Cel ce este Căpătenia și Desăvârșirea credinței noastre, cu ochii țintă spre Iisus cel răstignit, cu ochii țintă spre Iisus Biruitorul.
Duhul Sfânt lucrează neîncetat să ne ridice privirea la Căpetenia luptei și desăvârșirii noastre, să nu ne privim pe noi, ci să-L privim pe Cel Răstignit pe crucea Golgotei pentru noi și mântuirea noastră. Dar, de altă parte, diavolul lucrează tocmai contra. El își bate mereu capul cum să ne întoarcă privirea de la ținta unde trebuie să privim.
De ce a ales Dumnezeu pe Moise, un om pe atunci bătrân de 80 de ani, care îşi vedea liniştit undeva departe de grija oilor sale, fără să aibă, nici măcar bănuiala, nici dorinţa, nici îndrăzneala unei astfel de lucrări pe care avea s-o facă! Taină!
De ce l-a ales Dumnezeu pe Ghedeon, un tânăr neîncercat, care îşi vedea de treaba lui să bată grâul în teasc, spre a-l ascunde de vrăjmaşul cotropitor al ţării, pentru ca familia lui să aibă hrană (Judec. 6)? De ce l-a ales pe David, sau pe Ilie, sau pe Daniel, sau pe fiecare din profeţii Săi? La vârste atât de felurite. În împrejurări atât de felurite, dar totdeauna minunat. Totdeauna pe neaşteptate, totdeauna neschimbat. Taină!
Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul pentru că El pătrunde ca o sabie cu două tăişuri, despărţind până la profunzime ceea ce este lumină, de ceea ce este întuneric, şi ceea ce este viu, de ceea ce este mort (Evrei 4, 12-13).
Înţelepciunea lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că Ea nu poate fi nici înşelată (Ioan 2, 23-25), nici înşelătoare (Romani 3, 3; Isaia 54, 10). Oricine vine la El nu va fi izgonit afară (Ioan 5, 24). Dar oricine nu crede în El, nu va vedea viaţa ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36).
– Prietene, sunt veacuri de când un chip de fum
a scris aceste lacrimi ce tu le cânți acum.
Demult e iar țărână condeiul ce le-a scris
și visul ce le-atinse, demult e iarăși vis.
S-a reîntors în sine cuvântul liniștit
ca raza iar în floare când fructul s-a-mplinit,
ca norul iar în mare când rodul și-a adus
– dar Harul și Iubirea din ele n-au apus.
Familia Creștină! Iată un nume care se aude așa de rar, iată ceva care se vede așa de rar, iată ceva care se trăiește așa de rar. Ne gândim la familia cea mare a popoarelor „creștine” care se mândresc cu numele Domnului Hristos și care ar trebui să trăiască într-o adâncă înfrățire și dragoste: – ce-a ajuns azi această familie?
O, e atât de adâncă prăpastia de ură care desparte popor de popor azi, că dragostea parcă nu mai are nici o punte să treacă peste ea. Cu cât mai dureroasă e apoi dezbinarea, lupta și ura de moarte, care se petrece între cei ce ar trebui să fie Familia Domnului Hristos! Oamenii care mărturisesc același Crez, se laudă cu aceeași Evanghelie și Același Domn, au între ei ură de moarte …
Să-ntâmpin Veșnicia
cu drag, ca pe-o iubire
a cărei sărutare
o caut de prea-ndelung,
ca pe un soare nordic
spre-a cărui strălucire
mă-ntind de-atâta noapte
cu sufletul s-ajung.
Noi întrebăm astăzi dacă este Fiul de aceeași putere și slavă ca și Tatăl și de aceeași ființă cu Dânsul. Totuși, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am și aflat ceea ce căutăm și ținem aceasta tare, și voim acum a o dovedi și potrivnicilor. Dar eu mă rușinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedești un lucru așa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba dacă este Fiul de aceeași ființă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dovedi răspunsul. Atât cei născuți, cât și mamele care nasc, cu toții sunt de aceeași ființă, atât la oameni, cât și la dobitoace și la plante. Voiești tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obștească? Totuși, ca să nu se pară că egalitatea ființei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământești, de aceea o vom întemeia acum și cu dovezi din Biblie.
Vorbirea părintelui Iosif ținută la Rusalii, în adunarea Oastei Domnului din Sibiu.
Litera omoară; iar Duhul face viu (II Corinteni 3, 6).
Iubiți frați și surori!
S-a vorbit mult și se vorbește mult despre Oastea Domnului! Se vorbește, poate, prea mult. Toată istoria ei se află în paginile Scripturii. Eu am citit mult în Scripturi și am observat un lucru. În lucrurile mântuirii sufletești, nu se mai petrece nimic nou. Nimic nou și nimic mai mult decât e scris acolo. Ci doar adevărul din Biblie se repetă mereu în alte și alte forme. Așa e și cu Oastea Domnului. Ea nu e ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Scripturi.
În evanghelia de la Marcu capitolul 11 versetele de la 12 la 14, este un loc care ar trebui ridicat ca o sabie de foc în fața tuturor tinerilor din toată lumea. Iată ce spune Evanghelia în acest loc:
A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Iisus a flămânzit. A zărit de departe un smochin care avea Frunze şi a venit să vadă poate va găsi ceva rod în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunză, căci nu era încă vremea smochinelor. (Marcu 11, 12-13) Și i-a zis: De acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine. Și pe dată, smochinul s-a uscat. (Matei 21, 19)
Parcă un fior te prinde citind această întâmplare. Un pom era acel ce s-a uscat sub blestemul Domnului. Și totuși te înfiori.
Purtătorule-al luminii
care-ai fost trimis din cer
ca să scoți din întuneric
calea celor care pier,
nalță tot mai sus făclia
care ți s-a dat s-o duci
ca să vadă toți nainte
calea luminoasei Cruci.
