Cuvânt la Sfânta Treime (I) – Sfântul Ioan Gură de Aur

Noi întrebăm astăzi dacă este Fiul de aceeași putere și slavă ca și Tatăl și de aceeași ființă cu Dânsul. Totuși, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am și aflat ceea ce căutăm și ținem aceasta tare, și voim acum a o dovedi și potrivnicilor. Dar eu mă rușinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedești un lucru așa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba dacă este Fiul de aceeași ființă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dovedi răspunsul. Atât cei născuți, cât și mamele care nasc, cu toții sunt de aceeași ființă, atât la oameni, cât și la dobitoace și la plante. Voiești tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obștească? Totuși, ca să nu se pară că egalitatea ființei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământești, de aceea o vom întemeia acum și cu dovezi din Biblie. Și nu noi, ci necredincioșii, care se împotrivesc unui lucru așa de dovedit și adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: “Ce este oare așa de dovedit?” Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiul al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeași ființă cu Dumnezeu, atunci și noi trebuie să fim de aceeași ființă cu Dumnezeu, căci și noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, când zice: “Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).

O, nebunie și cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire și zic: “Încă și noi ne numim fii ai lui Dumnezeu.” Dar noi suntem departe de a fi de aceeași ființă cu Dumnezeu. Tu ești numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numește El. Tu nu te odihnești în sânul Tatălui, nu ești strălucirea slavei Lui, nici chipul ființei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuși Iisus Hristos, spre a arăta că ființa Sa întru nimic nu se deosebește de a Tatălui Său: “Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: ”Eu și Tatăl una suntem”, și: “Precum Tatăl scoală pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voiește” (Ioan 14, 9). Când voiește a însemna egalitatea cinstirii, El zice: “Ca toți să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Și aceeași putere minunată o rostește prin cuvintele: “Tatăl Meu până acum lucrează; și eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioșii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înțeles subiectiv, zicând că și oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu și pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: “Dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că și tu ești asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice “Dumnezei sunteți?”

Dar tu răspunzi: “Totuși, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeași ființă cu Dânsul și de aceeași stăpânire și putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”. În adevăr, locurile aduse: “Precum Tatăl scoală morții și-i înviază” și celelalte graiuri pe care le-ați auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci care sunt temeiurile pentru care Hristos Însuși a rostit despre Sine cu înjosire și de asemenea apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi și de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât și pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om și că ei aveau înaintea lor nu numai umbră și chip ci adevărul naturii omenești. Deși Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, și de asemenea, apostolii despre Dânsul, totuși satana a răzvrătit pe unii nenorociți a tăgădui adevărata întrupare și a afirma că n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat și cât s-ar fi lățit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut și L-au auzit dar nu puteau pricepe învățăturile cele mai înalte. Și aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură. Când El zicea despre Sine ceva mare și înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau și se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire și lucruri omenești ei se linișteau și primeau cuvântul Lui. Vedem aceasta cu deosebire  în Evanghelia lui Ioan. El a zis: “Avram, părintele nostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: “Tu încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avram?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? “Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Și ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Și când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtășirii și le-a zis: “Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). “Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul și nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se țină de graiuri înalte și prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi și să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: “De va păzi cineva Cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: “Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea și proorocii; și tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Și trebuie oare să ne mirăm că mulțimea gândea așa, când și cei mai mari ai poporului erau de aceeași părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari și foarte aplecat către Domnul, și totuși s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, editura Bunavestire