Pe ulițele lumii am mers destul și eu
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu
picioarele zdrobite și-mpunse mi s-au ros
de mi-a ajuns noroiul la carne și la os.
Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar
am flămânzit cu porcii
și-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
și S-a-ndurat Lumina să-ncep să merg spre Ea.
Când lumea zace în întuneric; când mii și milioane de suflete se pierd sub jugul greu, apăsător a lui satan, noi să tăcem ori să ne întoarcem iarăși la căile lumii?
Când Oastea Domnului, prin munca și jertfa sinceră a unui singur om, a dezrobit atâtea zeci de mii de suflete, noi să n-o mărturisim și să n-o apărăm? Când mișcarea Oastei Domnului a răscolit o țară întreagă, a înnoit sufletele și a umplut bisericile, noi să ne lepădăm de ea?
Când un singur om, smerit, dar plin de credință, a avut sfântul curaj să se opună ca un munte uriaș împotriva tuturor valurilor de nelegiuire și putreziciune, noi să-l părăsim ori să-l hulim?
Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani. Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“ În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale. Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era. O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!
Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Trăim vremurile din urmă. Nelegiuirea a cuprins lumea ca sub stăpânirea unui demon grozav. Un semn al domniei fiarei este și ura împotriva copilului care este omorât înainte de a se naște. Avorturile sunt la ordinea zilei nu numai la orașe ci și la sate.
O știre îngrozitoare am citit zilele acestea într-un ziar. La Chișinău, 50 de ”mame” au murit de pe urma avorturilor provocate de o moașă criminală, în pivnița căreia s-a aflat un adevărat cimitir de feți, cu o mulțime de oase, mici schelete, un cimitir înfiorător, plin cu rămășițele operațiilor diavolești ale moașei. Pentru 200 de lei, moașa făcea păcatul acesta, cauzând moartea celor 50 de femei a căror vină nu poate fi mai mică decât a ei.
Pe unde-am mers, Iisuse, alături amândoi
s-a prefăcut, pietrișul, ca pajiștile moi
și toți câți vin în urmă pot merge-acum cântând
picioarele rănite se vindecă trecând…
Unde-am căzut cu-o cruce, e-un cântec și-un izvor
să vindece-o iubire, să stâmpere un dor
și câți ajung acolo, ar sta uitați mereu
căutând spre frumusețe, plângând spre Dumnezeu.
Apostolul Pavel, ca și alți aleși ai Domnului, i-a prețuit pe tineri și tinerețea pusă în slujba Domnului. În slujba de propovăduire a Evangheliei, el a folosit și o mulțime de tineri. Cel mai de-aproape și cel mai de încredere dintre tovarășii săi de slujbă care nu l-au părăsit niciodată au fost cei doi “copii” ai săi, Tit și Timotei. De aceștia doi s-a folosit mai mult în lucrarea grea pe care a făcut-o. Îi aflăm pretutindeni, însoțindu-l aproape în toate călătoriile lui. Au împărțit împreună cu neobositul Pavel toate durerile și ostenelile slujbei. Dezlipiți de toate cele pământești, l-au înțeles, prețuit și iubit atât de mult pe dragul lor părinte, “bătrânul Pavel”.
Dacă nu Îl mai recunoaștem pe Dumnezeu, religia este măturată, aș zice înlăturată la marginea societății. E o chestiune privată. Fiecare face cam ce vrea el, cum vrea el, nu te oprește nimeni – cum vedeți că, uite, și eu pot discuta lucrurile acestea aici și nu mă tem că mă leagă cineva că strig împotriva celor care dau legi la Bruxelles sau la Strassburg sau în altă parte.
Deci, ne bucurăm, pe de o parte, de o libertate extraordinară, pe care lumea poate n-a avut-o niciodată, dar iată e o libertate fără responsabilitate.
În numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh. Amin! Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Slăvit să fie Domnul! Preacuvioși și cucernici părinți, cuvioase măicuțe, iubiți frați și surori, membri ai Oastei Domnului. Când, cu câteva luni în urmă, părintele Corneliu Clop ne-a trimis o carte nouă despre fratele nostru drag Traian Dorz, și după aceea un telefon prin care mă invita la această adunare comemorativă, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la trecerea la Domnul a fratelui nostru Traian, ca să vin aici la Mizieș, satul, locul natal al frăției sale, mi-am pus pe inimă să răspund acestei invitații, mai cu seamă pentru că am fost și sunt legat de Oastea Domnului prin toate fibrele vieții mele lăuntrice.
Închipuie-ți că ești un împărat care are sub conducerea sa un oraș: sufletul copilului. Căci, într-adevăr, sufletul este un oraș. După cum în oraș unii fură, alții fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alții fac toate de mântuială și la întâmplare, tot astfel și în suflet sunt gânduri și gânduri. Unele se luptă împotriva pornirilor neîndreptățite ale sufletului, cum sunt soldații în oraș; altele se îngrijesc de bunăstarea întregii locuințe a trupului, cum sunt oamenii de stat dintr-un oraș; altele poruncesc, cum sunt conducătorii orașului;
Plătești odată tot ce faci – și tot ce n-ai făcut
mai cu ușor dacă nu știi, – mai greu dac-ai știut
plătești păcatul nefăcut, – plătești cel făptuit
mai cu ușor acuma viu, – mai greu dac-ai murit.
