Toate sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu lăsate nouă în Sfânta Evanghelie sunt adevărate și întocmai așa cum sunt scrise. El, care a venit de la Tatăl Ceresc, ne-a vestit numai adevărul și în gura Lui n-a fost minciună niciodată.
De aceea oricine aude sau citește Sfânta Evanghelie trebuie să creadă din tot sufletul lui tot ceea ce este scris în ea. Oricine se îndoiește de vreo unul din aceste cuvinte, seamănă cu necredincioșii iar necredincioșia este cel mai mare păcat.
Dar dacă noi avem un cuget curat și dacă din inimă dorim să cunoaștem adevărul, Domnul Iisus nu ne lasă în necredință și ne ajută să ajungem să vedem că tot ce a spus El este întocmai așa. Așa s-a petrecut și cu sfântul apostol Toma care, la Învierea Domnului, n-a putut crede că Hristos a înviat chiar dacă toți ceilalți îi spuseseră că ei l-au văzut pe Domnul:
– De nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, eu nu voi crede, zicea Toma
Există numai două feluri de inimi: inimi bune și inimi rele. Numai cugete curate și necurate. Numai duhuri neprihănite și duhuri drăcești. Numai minți luminate și minți neluminate… Iar oamenii sunt numai vasele care se pun în slujba unora sau a altora. Cele doua feluri de gânduri trăiesc uneori multă vreme împreună, în aceeași inimă omenească, fără a se da pe față că unele sunt rele, necurate, rătăcite, blestemate și drăcești, iar altele ascultătoare de Dumnezeu (I Ioan 2, 19).
Ne rugăm pentru credință celui ce nu poate crede,
ne rugăm pentru lumină celui care n-o mai vede,
ne rugăm pentru nădejde celui care n-o mai are,
– Doamne-ndură-Te și dă-le, Milostiv, la fiecare.
Ne rugăm spre libertatea celora dintre zăbrele,
ne rugăm spre sănătatea celora din chinuri grele,
ne rugăm spre odihnirea celor morți în grea durere,
– Doamne-ndură-Te și dă-le-o fiecărui care-o cere.
Domnul Iisus Și-a dat viața nu ca s-o mai ia iarăși înapoi numai pe a Sa, ci tocmai s-o ia mai îmbogățită și cu ale noastre. N-a trăit fără rod și n-a murit fără nădejde, ci le-a avut pe acestea amândouă, cuprinzându-ne și pe noi în ele. Domnul Iisus Și-a dat viața de bunăvoie, pentru slăbiciunea noastră, pentru ca iarăși să Și-o ia prin tăria puterii Lui, nimicind prin moarte pe cel care avea puterea morții, adică pe diavolul (Evrei 2, 14-15).
În Evanghelia de la Marcu (11, 27-28) citim: “Pe când se plimba Iisus prin Templu au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii și I-au zis: Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Și cine ți-a dat puterea aceasta ca să le faci?”
După ce s-au convins că puterea lucrărilor și a învățăturii lui Hristos depășește categoric sfera omenescului și a naturalului, arhiereii, bătrânii și cărturarii au vrut să știe care-i originea și care-i proveniența acestei puteri. Bună întrebare, le face cinste celor ce au pus-o.
Învierea Domnului, pe lângă bogăția de semnificații și de daruri pe care le revarsă asupra noastră, mai constituie și împlinirea unui semn menit să dovedească, în mod desăvârșit, faptul că Iisus este într-adevăr Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20, 31).
Atunci când unii din cărturari și din farisei i-au cerut un semn, drept răspuns, el le-a zis: “Un neam viclean și desfrânat cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului” (Matei 12, 38-40).
Praznicul Învierii este praznicul vieții. Este praznicul de biruință a vieții asupra morții. Din mormântul Învierii Domnului a țâșnit biruința vieții. Clopotele Învierii sunt un cântec de biruință asupra morții.
Minunea Învierii s-a întâmplat primăvara. Așa a rânduit Domnul anotimpurilor. Acum primăvara și firea ne predică taina Învierii. Iarna e biruită de primăvară. Moartea, de viață. Învie câmpul, învie florile, învie pomii, nimic nu mai poate opri învierea firii.
Învierea Domnului, învierea cea duhovnicească a lumii, a fost și ea o Primăvară cerească venită după o iarnă lungă, lungă de îngheț și moarte sufletească.
«În urma lui Iisus mergea o mare mulțime de norod și femei, care boceau, își băteau pieptul și se tânguiau după El. Iisus S-a întors spre ele și a zis: ”Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri.” » (Luca 23, 28)
Așa ne grăiește și nouă Mântuitorul: nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi păcatele voastre. Aceasta este taina cea mare a patimilor Mântuitorului: să înțelegem că pe Hristos L-au răstignit păcatele omenirii și tu Îl răstignești din nou cu păcatele tale. Această înfricoșată gândire trebuie să trezească în tine o ură cumplită față de păcat și această ură trebuie să te scoată din păcat.
Program de Paște realizat de adunarea Oastei Domnului din Galați, prezentat în sala de festivități a liceului Radu Negru, în ziua de Florii, 1 aprilie 2018.
Parte din program, sceneta „Judecata” (sceneta în versuri scrisă de sora Nuți Tiber, publicată în revista Cuvânt pentru suflet, nr. 85, martie-aprilie 2018) a fost interpretată de preadolescenții adunării din Galați.
„Vegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26, 41)
„Doamne”, I-a zis Petru, „Cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte.” Și Iisus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști.” (Matei 22, 33-34)
„După ce au pus mâna pe Iisus, L-au dus și L-au băgat în casa marelui preot. Petru mergea după El de departe. Au aprins un foc în mijlocul curții și au șezut jos. Petru s-a așezat și el printre ei. O slujnică l-a văzut cum ședea la para focului, s-a uitat țintă la el și a zis: „Și omul acesta era cu El.” Dar Petru s-a lepădat și a zis: „Femeie, nu-L cunosc.”
