Slăvit să fie Domnul!
La fel ca și în anii trecuți, dorim să ne întâlnim și să îl comemorăm și anul acesta pe fratele Valer Mândroni la monumentul ridicat în amintirea sa.
Așadar, sâmbătă, 11 august, începând cu ora 14:00, frații sunt așteptați la Ciula Mare pentru a ne aminti de fratele Valer și pentru a ne bucura împreună în părtășie și cântare.
Spune o înțelepciune veche că, cu cât un munte e mai înalt, cu atât valea din preajma lui este mai adâncă. Că lângă fiecare vârf luminos și însorit, cu orizont larg, de necuprins, se află adesea o vale îngustă, prăpăstioasă, un defileu strâmt și întunecos.
Se pare că și în viața biblică și în cea spirituală este tot cam așa. Pe Tabor era atâta lumină, era binecuvântare, era fericire fără seamăn. Era Dumnezeu, erau profeții, era slava Domnului. Cei trei ucenici și mai ales Petru, ar fi dorit să nu mai coboare de acolo. Însă acolo era doar un strop, doar un crâmpei din Veșnicie. Viața merge înainte, trebuia coborât în vale.
Când citim în Cartea I Împăraţi capitolul 12, o istorie îndurerată, ni se strânge şi nouă inima de durere, pentru că acolo scrie aşa ca titlu: “Dezbinarea împărăţiei”.
Ce binecuvântare a fost pe pământ totdeauna atunci când un om trimis de Dumnezeu a fost ascultat, a fost iubit şi a fost urmat de tot poporul. Dar ce dezastru a urmat atunci când oamenii aceştia ai lui Dumnezeu nu au mai fost ascultaţi, nu au mai fost iubiţi, nu au mai fost urmaţi.
Binecuvântată este casa, Biserica, familia, poporul acela în care este unitate. Dar unde nu-i unitate nu este nici pace, nici bucurie, nici linişte, nici binecuvântare.
S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a pus pe noi, Lucrare care este în Biserica noastră şi în poporul nostru.
Nu-i nicio primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile şi în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători şi dezbinători, au adus ruină şi pagubă.
Generație după generație s-au dus credincioșii Domnului în cer la Hristos, Domnul lor, iar El a rămas mereu pe pământ, spre a fi veșnicul însoțitor și pentru celelalte generații de oameni care încă vor veni – până la cea din urmă. Veșnicul Hristos, rând pe rând, i-a scăpat pe ai Lui din închisori, din spitale, din cuptoare, din necazuri, din lume. Dar El Însuși, Care fusese cu ei, a rămas mereu tot acolo, pentru ca să-i primească, să-i asculte și să-i izbăvească mereu pe alții, până îi va scăpa pe toți ai Săi care va trebui să treacă pe acolo, până ce îi va duce în fericita nemurire pe toți ai Săi, prin iubirea de El. Ultimul va ieși din închisorile lumii El, Nemuritorul Iisus Hristos, cum și după ce-au ieșit cei trei tineri din cuptorul lor de foc, El, Cel de-al patrulea, a rămas încă (Daniel 3, 25).
Cine se alipește, prin ascultare, de Hristos ajunge, prin părtașie, un singur duh cu El (I Corinteni 6, 17). Numai aceasta este o adevărată cunoaștere a Domnului. Și numai pe aceștia îi va recunoaște și Iisus că sunt cu adevărat ai Lui. Pe adevăratul părtaș în duh cu Mântuitorul Hristos, dacă îl vor chema minciuna avantajoasă și adevărul păgubitor, el va alege totdeauna și fără părere de rău adevărul, mergând hotărât și bucuros după el. Dacă îl vor chema comoditatea leneviei și asprimea muncii, el va alege hotărât munca, fiindcă știe că aceasta este voia și plăcerea Dumnezeului său. Dacă te vor chema amăgirea promițătoare a patimii și anevoiosul urcuș al înfrânării, tu să alegi totdeauna și hotărât înfrânarea.
Cu toate prilejurile, Mântuitorul Hristos a arătat prin învăţături, mustrări şi pilde că oamenii trebuie să facă şi fapte bune pentru mântuirea lor sufletească. Iată câteva dintre acestea:
Învăţături: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu” (Matei 7, 21). „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune să mărească pe Tatăl din cer” (Matei 5, 16). „Tot cel ce aude cuvintele Mele şi le face pe ele asemenea este bărbatului înţelept care şi-a zidit casa pe piatră” (Matei 7, 24). „Pildă v-am dat vouă, precum Eu am făcut, şi voi să faceţi” (Ioan 13, 15).
Au şi cuvintele-o durere şi-un chin, şi-o suferinţă-a lor
când sunt silite să ascundă sau să arate ce nu vor,
când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem
– atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem.
Chipul acesta ne arată pe Iisus la vârsta de 12 ani, când „L-au aflat părinţii lui în biserica din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 41-48).
Şi cu alte prilejuri, ne spun Evangheliile că intra Iisus în sinagogă (biserica iudeilor) şi tâlcuia Scripturile. Aşa, Evanghelia de la Luca ne spune într-alt loc (4, 15-21) că: „Intrând, după datina Sa, în sinagogă, S-a sculat să citească şi I s-a dat Lui cartea lui Isaia prorocul”. Şi deschizând cartea, a citit unde era scris: „Duhul Domnului peste mine, pentru care m-a uns să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi orbilor vedere”…
Din pricina sărăciei şi a lipsurilor, noi găsim dezvinovăţire să umblăm mai mult decât se cuvenea după câştigul celor trupeşti. Din pricina ocupaţiei şi a treburilor, necurmat aflăm dezvinovăţire de a nu lucra pentru Dumnezeu. Acesta este începutul adevăratului necaz. După ce am scăpat de sărăcie, cum să mai avem dezvinovăţire dacă şi mai departe trăim numai din obişnuinţă sau lăcomie? Sau deşi am devenit liberi de ocupaţii, totuşi continuăm acest fel de a fi, în paguba sufletului nostru…Noi suntem atunci şi mai vinovaţi. Ce minunaţi sunt acei credincioşi care le biruiesc pe acestea!
