O zi din viața Domnului – Ioan Beg

Zilele de pe urmă ale Mântuitorului sunt relatate mai pe larg în Sfânta Carte și au fost deosebit de pline pentru El și ucenicii Lui. Multe evenimente s-au petrecut în zilele acelea, unele surprinzătoare, altele greu de înțeles. Timpul zorea, mai era puțină vreme și multe lucrări trebuiau să-și facă loc, căci viața pământească a Mântuitorului era spre capăt.

A intrat în Ierusalim duminica după amiază, după o lungă călătorie, pornind din Pereea și trecând prin Ierihon. Va fi plecat din Pereea încă de dimineață. Ca unul care știa că-I venise vremea, pe drum, Domnul le-a spus ucenicilor ce se va întâmpla cu El după ce va intra în Cetatea Sfântă. Le-a vorbit despre patimile ce-L așteaptă, despre moartea Sa iminentă și despre Înviere. Călătoria a fost un bun prilej pentru a sta de vorbă pe îndelete. Ucenicii pare că n-au prea luat aminte.

În aceeași zi, pe când se apropiau de Ierihon a venit la Domnul mama fiilor lui Zevedeu. A venit cu o cerere neașteptată. Aceea ca fiii ei să stea unul la dreapta, altul la stânga Domnului, în Împărăția Sa. Nu-i place Mântuitorului  solicitarea, chiar dacă cei doi fii promit că vor îndura orice se va cere. Le spune că aceasta nu atârnă de Sine, ci de Tatăl. Cererea a tulburat întrucâtva armonia din ceata ucenicilor, așa încât Domnul a trebuit să intervină.

Tot pe cale, pe când ieșeau din Ierihon împreună cu gloată multă, doi orbi care stăteau pe marginea drumului auzind că trece profetul din Nazaret, au început să strige insistent, din răsputeri: “Ai milă de noi Doamne, Fiul lui David”! Domnul s-a oprit, i s-a făcut milă, s-a atins de ei și i-a vindecat. A fost un scurt popas binefăcător. Parcă știau și orbii că mai sunt puține zile…

Când au ajuns înspre Muntele Măslinilor, ca să împlinească o veche profeție din Isaia, Domnul a trimis doi ucenici în Betania să aducă un măgăruș. Observăm că până și măgărușii erau binevoitori în Betania. Mulțimea a ieșit în întâmpinare mai numeroasă ca la Ierihon. Domnul a încălecat pe măgăruș, a privit vizionar mulțimea entuziastă care purta ramuri de finic, aclama și își așternea hainele pe drum. Știa Domnul ce avea să urmeze și totuși a intrat smerit, dar triumfal, în cetate. A fost primit ca un rege, ca Mesia Cel promis. A acceptat aceasta, ca nimeni să nu se poată dezvinovăți apoi că n-a știut pe cine dă la moarte.

Era pe înserat. Domnul era obosit, la fel și ucenicii. Mai ales pentru El fusese o zi așa de plină. Nu numai drumul fusese epuizant, ci și evenimentele, cele cu orbii, cu fiii lui Zevedeu, cu intrarea în Ierusalim, cu mulțimea care s-a pus în mișcare, în fierbere. Totuși evanghelistul Marcu spune că Domnul s-a dus până în Templul lui Dumnezeu. Aici s-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur. Apoi, fiind seară a plecat în Betania cu cei doisprezece.

Îi va fi plăcut oare Domnului ce a văzut la Templu? De bună seamă că nu. Se făcea aici un comerț dezgustător. Însă ar fi fost prea mult să facă atunci ceva. Fusese prea frumoasă ziua aceasta, cu toată încărcătura ei emoțională. Fusese așa de plină că nu mai încăpea nimic. Cât de bine își controla Domnul emoțiile! Și poate nu era nici momentul potrivit. Dar va reveni negreșit. Cât de curând. Și va face ordine.

Se încheia astfel o zi din viața Mântuitorului, o zi importantă, interesantă, epuizantă. Și totuși o zi frumoasă, o zi plăcută. Ultima de acest fel. Vor mai fi câteva, dar diferite și tot mai tensionate. Căci, începând cu această zi, timpul terestru al Domnului căpăta greutate sporită. Căpăta substanță cu fiecare ceas, cu fiecare clipă.

Intrarea în Ierusalim însemnase o ultimă bucurie pământească publică a Mântuitorului. Iar călătoria, o ultimă privire asupra naturii, a unei părți din creație, cu dealuri, cu văi, cu ape curgătoare. O adevărată frumusețe, un bun rămas.

De acum mulțimea dirijată de viclenii ei conducători îi va oferi un altfel de spectacol. Dezgustător și răuvoitor, desigur. Dar inclus în planul de mântuire a lumii. Ferice de ucenici că au fost cu Mântuitorul până în ultima zi.

Ioan Beg, Oastea Domnului, anul 2013, nr. 4, pag. 10