Orice credincios lucrător pentru Domnul va avea neapărat de-a face cu gurile bârfitoare, cu gurile uneltitoare, cu gurile mincinoase. Aceste guri rele se vor ţine mereu pe urmele lui ca nişte căţele, lătrându-l neîncetat şi muşcându-l cât mai otrăvitor şi mai vrăjmaş, ori de câte ori li s-ar da vreun prilej să facă asta. Vai de sufletele lor! De mii de ori ar fi fost mai bine să nu se fi născut.
În vremea aceea, trecând Iisus de acolo, au mers după Dânsul doi orbi, strigând şi grăind: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” iar după ce a mers în casă, au venit la Dânsul orbii şi le-a grăit lor Iisus: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Grăit-au Lui: „Da, Doamne!” Atunci S-a atins de ochii lor, grăind: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Şi le-a poruncit lor Iisus, grăind: „Vedeţi, nimenea să nu ştie!” Iar ei, ieşind, L-au vestit pe Dânsul în tot pământul acela.
Orice credincios din poporul Domnului este dator să nu-i primească şi să nu-i urmeze pe cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii primite întâi; să nu-i primească şi să nu-i urmeze nici pe cei ce le aduc o altă evanghelie, adică o altă interpretare, deosebită, asupra învăţăturii şi a credinţei lor. Blestemându-i şi pe cei care o aduc, şi pe cei care îi primesc (Galateni 1, 8-9 şi 5, 12; Romani 16, 17-18; II Ioan 10, 11).
Înţeleptul cel fericit este acela care vede înainte şi care ştie mai dinainte când să meargă şi când să stea. Care ştie un lucru sau altul la timp, ce şi când să facă sau să nu facă, când să vorbească sau să tacă, ce să ia sau ce să lepede… care ştie ce este vrednic şi cât să caute şi să ţină din tot ce dă sau tot ce primeşte.
În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, au adus Lui pe un slăbănog care zăcea în pat. Şi, văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Şi, iată, oarecare din cărturari au zis întru sine: „Acesta huleşte”. Şi, văzând Iisus gândurile lor, a zis: „Pentru ce cugetaţi cele viclene întru inimile voastre? Că ce este mai lesne a zice: Iartă-ţi-se păcatele tale sau a zice: Scoală-te şi umblă?
Cine zice că face parte din adevărata Biserică, vie, a lui Hristos, dacă nu trăieşte şi el şi dacă nu se străduieşte să trăiască aşa cum a trăit Hristos, este un mincinos şi se înşală singur (I Ioan 2, 4-11). Cine face cu adevărat parte din trupul Viu al Cărui Cap este Domnul, nici nu poate fi altfel decât un mădular viu care, prin tot ce face, aduce laudă lui Dumnezeu. Cine îşi cunoaşte inima sa, acela nu se va lăuda cu ea niciodată.
Ce bucurie mare a fost scăparea israelitenilor din robie! Ce bucurie mare a fost plecarea lor spre Canaan, spre ţara făgăduinţei! Plină de adânci învăţături sufleteşti este această plecare. Să le cercetăm:
Întâi, ne spune Biblia că la plecarea din robia Egiptului israelitenii au luat cu ei „vase de aur şi argint“; au luat scumpeturi de aur şi argint (Ieşirea 12, 35). Au scăpat istoviţi de jugul robiei şi totuşi la plecare aveau comori de aur şi argint. „Iar şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani“ (Ieşirea 12, 40) şi totuşi, la sfârşitul acestei robii, aveau comori de aur şi argint.
În vremea aceea, trecând Iisus de cealaltă parte, în ţinutul gadarenilor, L-au întâmpinat pe Dânsul doi îndrăciţi, ieşind din morminte, foarte cumpliţi, încât nu putea nimenea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au strigat, grăind: „Ce este nouă şi Ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi?” Şi era departe de dânşii o turmă mare de porci, păscând. Iar dracii ÎI rugau pe El, zicând:
Israelitenii n-ar fi câştigat prea mult dacă sângele mielului i-ar fi apărat o noapte-două de urgie, dar nu i-ar fi scăpat din robie. N-ar fi câştigat prea mult nici dacă Faraon le-ar fi uşurat-o. Ei tot robi ar fi rămas. Faraon le-ar fi redus poate numărul cărămizilor şi ceasurilor de lucru, dar ei tot sclavi ar fi rămas. Sângele mielului le-a adus israelitenilor nu numai o ușurare a robiei, ci le-a adus libertatea cea scumpă şi dulce.
Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă și deplină, determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți (cf. DEX).
Psalmistul David în Psalmul 82 v. 1 spune: “Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit.”