O inimă plină de îndurare
Cea mai mare parte a celor credincioși din zilele noastre, când citesc în Cartea Sfântă despre aleșii lui Dumnezeu, despre cei sfinți şi preaiubiți ai Domnului, cred că este vorba numai despre primii creştini. Sau despre martirii, mucenicii şi apostolii Domnului, care au pătimit suferințe şi au îndurat moartea pentru Numele Domnului Iisus în vremile marilor prigoniri din perioada păgânismului…
Ah! ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia, în care Domnul a biruit ispitele Satanei prin post şi rugăciune! Pustia era plină de şerpi şi animale sălbatice. Dar asupra Domnului n-aveau putere. El Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus.
Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui munte înalt.
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt. I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie“. Unii tâlcuitori spun că, prin această ispită, Satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Iisus înaintea lui.
Dar grijă: de la Facere 3, 17 până la Luca 12, 16-21 nu este decât un pas mic
Anul acesta a umblat un timp foarte potrivit pentru semănături. Călduri şi ploi s-au perindat la timp. Semănăturile au crescut pădure. Avem un seceriş plin de belşug. În faţa acestui belşug, cuvine-se mai întâi să ne ridicăm ochii şi inimile în sus spre cer, cu rugăciuni de mulţumită către Tatăl cel ceresc, Care ne-a trimis această binecuvântare.
Psalmul 43, versetul 3
Când omul este adânc nedreptăţit, când îndelungată vreme îi este încălcată dreptatea sa, îi este furată munca sa, îi este dispreţuită răbdarea sa, îi este batjocorită cinstea sa, şi sufletul său, şi credinţa sa, şi familia sa — adică tot ce omul are sfânt, şi drept, şi scump în viaţa lui — atunci foarte rar mai poate umbla călăuzit de lumină (adică de o minte sănătoasă). Şi foarte rar se poate lăsa îndrumat de credincioşia lui Dumnezeu (adică de simţăminte stăpânite şi chibzuite).
Psalmul 43, versetul 1
Când încape omul cel slab şi cinstit pe mâna unor oameni nedrepţi şi nemiloşi, plini de vicleşug şi de nelegiuiri, într-adevăr numai Bunul Dumnezeu îi mai face dreptate. Şi numai El îi mai aude plângerile lui. Niciodată cei tirani şi nedrepţi n-au nici vreme, nici plăcere să facă aşa ceva. Plini de trufie şi de răutate, ei îşi bat joc când cineva vorbeşte de conştiinţă, de dreptate, de respectul deaproapelui, de drepturile omului…
Un om oarecare — spune Evanghelia — se pogora de la Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu.
„Şi după întâmplare, un preot oarecare s-a pogorât pe calea aceasta şi, văzându-l pe el, a trecut [pe] alăturea”…
Psalmul 42, versetul 11
În mâhnirile şi gemetele sufletului nostru este totdeauna o durere pentru neîmplinirea unei dorinţe spre care nădăjduiam. Suntem mâhniţi şi gemem adânc adeseori pentru nimicirea sau întreruperea sau amânarea împlinirii unei dorinţe scumpe la care ţineam adânc şi care speram puternic să ni se împlinească. Poate o dorinţă la care aveam drept — sau ni se părea că avem.
Psalmul 42, versetul 4
Amintirile noastre sunt viaţa noastră, cu toate bucuriile avute în ea, cu toate rănile ei, cu toate zguduirile, luminişurile şi umbrele ei. Sunt chivotul sfânt în care ne adunăm toate comorile şi tainele noastre spre care totdeauna întoarcem cu evlavie, cu duioşie, cu respect şi cu plăcere gândul nostru. Sau sunt mormintele în care îngropăm speranţele ori deznădejdile noastre amare şi dorinţele împlinite sau neîmplinite… Sunt albumul nostru de fotografii pe care totdeauna îl deschidem cu dorinţă şi îl închidem cu regrete.
Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea (Efeseni 2, 14).
Închipuiţi-vă o mare furtunoasă cu cer întunecat şi cu valuri puternice… Între vânturile furioase şi valurile înspumegate, o corăbioară luptă să răzbească spre ţărmul îndepărtat la un adăpost liniştit. După lupte şi primejdii de neînchipuit, în ultimele clipe şi cu ultimele puteri, iată, în sfârşit, limanul de adăpost. O, ce negrăită bucurie: Iată salvarea!