Un mare poet şi gânditor al neamului nostru (Eminescu) a zis despre femeie că este „înger şi diavol”. În vorbele lui a pus mult adevăr, pentru că, de fapt, femeia poate fi un înger ceresc când îşi pune însuşirile şi darurile ei sufleteşti în slujba lui Hristos; dar poate fi şi un diavol, când îşi pune însuşirile în slujba diavolului.
Tabloul de mai sus arată împăcarea fraţilor Isav şi Iacob din Biblie. Cunoaşteţi întâmplarea cum s-au mâniat aceşti doi fraţi pentru dreptul de moştenire pe care l-a stors Iacob prin înşelăciune. Din pricina asta s-a făcut o duşmănie de moarte între cei doi fraţi. Isav „căuta să-l omoare“ pe fratele său, care a fugit la Laban, unde s-a căsătorit.
Ceea ce este reprezentat mai sus, cred că ştiţi cu toţii: este Moise când, coborându-se de pe muntele Sinai, a spart tablele legii, de mânie că poporul îşi făcuse idol-viţel de aur şi juca în jurul lui.
„Toma, zis Geamănul, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus.“
Biserica cea vie este Trupul Domnului Hristos şi fiecare suflet viu din ea este un mădular din acest Trup Sfânt. Capul Trupului viu este Hristos (Efeseni 5, 23; I Corinteni 11, 3). De aceea un trup sănătos este totdeauna acolo unde este capul său. Și un mădular sănătos este totdeauna acolo unde sunt toate celelalte mădulare ale trupului.
Poporul a fost format totdeauna din două părţi: una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi. Iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică a celor de deasupra este capul, – şi partea cea mare, care este dedesubt, sunt picioarele.
După răstignirea şi îngroparea Domnului, doi învățăcei, Luca şi Cleopa, mergeau în drum spre Emaus. Mergeau abătuţi și îngânduraţi, vorbind cu jale despre ceea ce se petrecuse cu Domnul. Un drumeţ străin s-a alăturat de ei şi i-a întrebat despre ce vorbesc şi de ce sunt întristați. Acest călător era Domnul, dar „ochii lor erau ţinuţi, să nu-L cunoască”.
„Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învie din morţi.“ (Ioan 20, 9)
Iisus Hristos trebuia să învie din morţi. Nu se putea să nu învie. Toate Scripturile spuseseră că Iisus nu va putea fi ţinut de moarte. Toţi profeţii aşa arătaseră. Toate făgăduinţele Lui aşa adeveriseră. Tot Adevărul pe care îl propovăduise El aşa cerea.
În chipul de mai jos se vede o întâmplare, care aievea a și avut loc, în anul 1902, într-un orășel din ținutul Ruhr, Germania.
Un muncitor lucra pe acoperişul unei clădiri. Deodată trecătorii observară cu groază că muncitorul se clatină şi începe a se prăbuşi.
– E pierdut! strigară cu toţii. Muncitorul cădea de la o mare înălţime.
– Vai mie, soţul meu!… vai mie, copiii mei!… striga deznădăjduită soţia lui.
Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea Mare este și Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul Se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când Se pregătea să le împărtășească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Luca 22, 24).
Vai, prin câte dureri trupeşti şi sufleteşti a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna Patimilor! Şi, desigur, durerile cele sufleteşti erau mai mari decât loviturile bicelor şi cuielor. Pentru că totdeauna durerea sufletească e mai grea decât cea trupească.