Poporul a fost format totdeauna din două părţi: una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi. Iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică a celor de deasupra este capul, – şi partea cea mare, care este dedesubt, sunt picioarele.
Partea cea mică ar trebui să fie condusă totdeauna de o raţiune sănătoasă, de o judecată înţeleaptă, de o minte pătrunzătoare, care vede înainte, care alege cinstit, care îndrumă frumos şi partea cea mare. Dar când păcatul tulbură lumina, echilibrul se clatină, privirea se întunecă, direcţia se pierde. Partea cea mare este condusă de instincte, de presimţiri, de sentimente, care, când sunt lăsate în forma lor naturală, – merg frumos şi lucrează bine. Ci numai când raţiunea stricată intervine – le dirijează pe toate acestea rău şi nimicitor.
În mod normal, totul a fost rânduit de la început să fie armonios: capul să conducă bine, picioarele să meargă frumos. Dar când intervine păcatul, se răstoarnă totul. Capul fără picioare ajunge în ştreang. Picioarele fără cap ajung în prăpastie. Conducătorii fără popor ajung tirani. Poporul fără conducători ajunge rob.
Biserica fără Oastea Domnului ajunge un pustiu. Oastea Domnului fără Biserică ajunge o vraişte.
Într-o familie, părinţii sunt rădăcina, copiii sunt ramurile. O rădăcină fără ramuri putrezeşte. Nişte ramuri fără rădăcină se usucă.
Într-o adunare, bătrânii sunt experienţa şi direcţia, tinerii sunt energia şi efortul. O experienţă fără energie se pierde. O energie fără experienţă rătăceşte. O interdependenţă sfântă şi o împreună lucrare armonioasă trebuie să pătrundă şi să circule liber şi sănătos în tot trunchiul, ca o sevă care vine din rădăcini şi merge până în vârfuri.
Unde acest circuit sfânt este împiedicat, rezultatul nu poate fi decât pierzarea atât a celor ce produc răul, cât şi a celor ce-l tolerează.
O familie dezbinată împotriva ei însăşi – spune Mântuitorul – se nimiceşte. Dezbinarea unei adunări este o crimă aducătoare totdeauna de moarte. Iar cei vinovaţi, în mod conştient ori inconştient, vor suporta osânda. Adunarea este templul şi Biserica lui Dumnezeu, spune Biblia (I Corinteni 3, 16-17). Şi dacă cineva nimiceşte un astfel de templu al lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu.
Cine creează probleme familiei lui Dumnezeu, acela să se aştepte să-i creeze şi Dumnezeu lui probleme. Tulbură cineva o lucrare a lui Dumnezeu, strică cineva o adunare, provoacă cineva o diversiune între copiii Domnului? Acela să se aştepte la pedeapsa Lui nu numai peste el, ci şi peste copiii şi familia sa.
Deschideţi-vă ochii şi priviţi în urmă şi vedeţi ce s-a ales nu numai de viaţa şi de lucrarea celor care au creat probleme Lucrării lui Dumnezeu – ci îngroziţi-vă ce au ajuns chiar şi copiii lor. Şi luaţi exemplu. Nu-L provocaţi pe Dumnezeu, căci este scris: „Grozav lucru este să cazi în Mâinile Lui” (Evrei 10, 26-31).
Dacă există o mare datorie a părinţilor faţă de copii, a celor bătrâni faţă de tineri şi a celor culţi faţă de cei desculţi, – desigur că şi mai mare este datoria celor din urmă faţă de cei dintâi. Cu atât mai mult când părinţii sunt buni, bătrânii sunt vrednici, iar culţii sunt înţelepţi în Domnul.
Nici cel mai înţelept conducător, însă, să nu se creadă mai presus ca poporul său şi nici cel mai cunoscut profet să nu se creadă mai important decât adunarea Domnului în care a fost ales. Că mai presus este poporul decât un conducător, fiindcă orice conducător piere – dar poporul rămâne. Şi orice profet este trecător, dar adunarea Domnului este veşnică.
De cele mai multe ori, mai mare valoare în faţa lui Dumnezeu are mulţimea cea necunoscută decât profetul cel cunoscut. Nu poporul a fost ales pentru Moise, ci Moise a fost ales pentru popor!
Profetul Ilie era un mare slujitor al lui Dumnezeu, dar, la un moment dat, el s-a crezut pe el însuşi totul, spunând: Doamne, – am rămas numai eu singur!… Dar Domnul îi spune: Mai am şapte mii, acolo unde tu nu vezi pe nimeni (I Împărați 19, 14-18; Romani 11, 2-5).
Şi, prin această mulţime necunoscută profetului, Dumnezeu a adus biruinţa.
Nu dispreţuiţi picioarele poporului sfânt. Nu nesocotiţi mulţimea sufletelor simple din adunarea Domnului, fiindcă sunt turma cea dragă şi scumpă a Bunului Păstor. Nu ei sunt pentru noi, ci noi suntem pentru ei. Păstori se pot găsi oricâţi, dar turmă n-are Domnul decât una. Dacă un păstor nu-i conştiincios şi smerit, Domnul îl va înlătura, dar turma Sa nu Şi-o înlătură.
Fraţilor culţi, nu-i dispreţuiţi pe fraţii desculţi, ci mai degrabă smeriţi-vă până mai jos decât ei, dacă vreţi să fiţi înălţaţi mai presus în faţa lui Dumnezeu şi a lor (I Petru 5, 1-4). Amin.
Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt
