Izvorul păcii și împăcării – Preot Iosif Trifa

Tabloul de mai sus arată împăcarea fraţilor Isav şi Iacob din Biblie. Cunoaşteţi întâmplarea cum s-au mâniat aceşti doi fraţi pentru dreptul de moştenire pe care l-a stors Iacob prin înşelăciune. Din pricina asta s-a făcut o duşmănie de moarte între cei doi fraţi. Isav „căuta să-l omoare“ pe fratele său, care a fugit la Laban, unde s-a căsătorit.

După mulţi ani, „Domnul i-a zis lui Iacob: «Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere şi Eu voi fi cu tine»“. Şi s-a sculat Iacob şi, luându-şi averea, femeile şi copiii, a plecat. De pe drum a trimis solie fratelui său şi solia a adus vestea că Isav vine în calea lui cu patru sute de oameni înarmaţi. Iacob s-a temut foarte, s-a rugat lui Dumnezeu şi, ca să se îmblânzească mânia fratelui său, a trimis în calea acestuia trei rânduri de turme ca dar. Când a ajuns la întâlnire, Iacob s-a aruncat cu faţa la pă­mânt de şapte ori, cerând iertare fratelui său, iar „Isav a alergat înaintea lui şi, îmbrăţi­şându-l, l-a sărutat şi au plâns amândoi“ de bucuria întâlnirii şi împăcării lor. (Citiţi pe larg în Biblie la Facere, cap. 31, 32 şi 33.)

Frumoasă şi înduioşătoare a fost împăcarea lui Isav cu Iacob. Dumnezeu l-a trimis pe Iacob să se împace cu fratele său şi Iacob a ascultat porunca Domnului şi a plecat spre căutarea păcii chiar cu primejdia vieţii sale. Şi pe noi ne trimite Dumnezeu să căutăm pacea şi să ne împăcăm cu aproapele nostru. Toate Scripturile sunt pline de porunca Domnului de a trăi în pace şi iubire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu. Mai ales Scripturile Noului Testament, adică Evanghelia Mântuitorului, predică pacea şi iubirea de oameni. Vechiul Testament încă nu este pacea şi iubirea deplină. Găsim, nu-i vorbă, şi acolo pilde frumoase despre pacea şi dragostea dintre oameni – cum este şi cea reprezentată mai sus – dar aceste pilde sunt încă numai zorile Evangheliei Mântuitorului. Testamentul Vechi este încă plin de războaie, de ură între neamuri şi între oameni. Însuşi Dumnezeu era în Vechiul Testament mai mult un Dumnezeu pedepsitor, un Dumnezeu de Care omenirea avea mai mult frică decât iubire. Oare de ce? Pentru că oamenii de atunci nu erau încă împăcaţi cu Dumnezeu; erau în starea de osândă şi de pedeapsă adusă de păcatul lui Adam. Iisus Mântuitorul a venit şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Sub mânia lui Dumnezeu fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“ (Romani 5, 10). Odinioară Iacob a trimis înaintea sa turme întregi de oi, ca să împace cu acest dar mânia fratelui său. Înaintea noastră a mers un Mieluşel – Iisus Hristos – ca să împace mânia lui Dumnezeu prin Jertfa Lui cea sfântă. „Moartea suferită de El a fost nouă aducătoare de pace“ (Isaia 53). „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste… şi dragostea aceasta nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre“ (I Ioan 4, 8-10). „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş de oameni şi rămâne în moarte“ (I Ioan 3, 14-15). „Po­runcă nouă dau vouă – zicea Iisus – să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi“ (Ioan 13, 34).

Dar ce vedem noi azi în lume? În loc de iubire, ura şi în loc de pace, vrajba. Oare de ce? Pentru că oamenii şi omenirea de azi încă n-au primit cu adevărat Evanghelia iubirii şi păcii, pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul. Pentru asta, trăim parcă şi acum încă numai în Vechiul Testament, cel plin de ură, cu războaie, cu mânie între om şi om. Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă, când ai aflat „pacea pe care o dă El“ (Ioan 14, 27), atunci ai pace în sufletul tău şi pace cu aproapele tău. Când ai aflat cu adevărat dragostea ce o are El faţă de tine, atunci ura şi mânia din sufletul tău deodată se topesc ca ceara de faţa focului şi începi a-i iubi chiar şi pe vrăjmaşii tăi. Aici este, dragă cititorule, izvorul păcii şi al împăcării dintre oameni. Fără de această pace şi împăcare lăuntrică, nu este şi nu poate fi nici pace şi împăcare între oameni. Şi judecătoriile îi împacă pe oameni, dar această pace este numai de azi pe mâine; şi oamenii îi împacă pe oameni, dar nici această pace nu este statornică, dacă nu-şi are rădăcinile în Evanghelia Mântuitorului.

Eu le zic celor învrăjbiţi şi mâniaţi: împăcaţi-vă mai întâi cu Dumnezeu. Voi aveţi mânie şi duşmănie pentru că n-aţi aflat şi nu cunoaşteţi încă pacea şi dragostea pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul pentru voi… Împăcaţi-vă, aducându-vă aminte de înfricoşatele patimi ale Mântuitorului şi de sângele Lui cel scump ce l-a vărsat pentru voi şi pentru iubirea voastră. Împăcaţi-vă, adu­cându-vă aminte de iertarea ce a dat-o El de pe cruce celor ce-L răstigneau, când S-a rugat pentru ei, zicând: „Tată, iartă-le lor“. (Şi voi spuneţi că nu puteţi ierta…) Împăcaţi-vă, aducându-vă aminte de cuvintele de la Matei 5, 23-25. Împăcaţi-vă, căci mânia şi duşmănia sunt o otravă ce otrăveşte inima voastră, judecata, mintea rugăciunile şi toate darurile voastre sufleteşti.

Când ai pacea Domnului şi pacea sufletului în inima ta, atunci simţi o revărsare, un belşug, un prisos de pace şi iubire pe care cauţi să-l dai şi altora, să-l dai oricui îl întâlneşti în calea ta; atunci eşti cu adevărat un făcător de pace. Dar când în inima ta n-ai pacea Domnului şi împăcarea cu Domnul, atunci din inima ta se revarsă ura, duşmănia şi râvna de a tulbura pacea dintre oameni. Aceştia sunt cei ce, în loc să ajute pacea între oameni, toarnă ulei în foc şi pun vreascuri de minciuni, ca să nu se stingă focul certurilor şi mâniilor.

Tu, cititorule, dintre care eşti?

„Am aprins, am aprins…“

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie care a venit într-un post al Paştilor să se mărturisească. De cum a îngenuncheat, a început să plângă, strigând:
– Am aprins, părinte sfinte, am aprins… Mă cunosc greşită cu un păcat mare: am aprins…
Cu sufletul înfiorat, am întrebat-o:
– Şi ce te-a îndemnat să pui foc în averea aproapelui tău?
– N-am umblat cu foc, părinte, nu cu foc de acesta am aprins, dar, cum spuneai d-ta la predică, am aprins cu clevetiri şi minciuni pacea şi înţelegerea dintre oameni.

Da, da, bine grăia femeia, căci cel ce bagă zâzanie, clevetiri şi minciuni între oameni, după canoanele din Pravilă, face tot acelaşi păcat ca şi cel ce ia un tăciune de foc şi aprinde casa vecinului său.

„Fericiţi sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9).

Preot Iosif Trifa, Citiri şi tâlcuiri din Biblie