Deși litera Cuvântului Sfânt este atât de luminoasă, deși sunetele limbii în care sunt spuse cuvintele Domnului sunt așa de clare și de frumoase pentru oricare dintre noi, totuși Glasul Domnului din Cuvântul Lui este așa de puțin cunoscut, așa de slab ascultat și așa de rar înțeles cum trebuie. De aceea sunt o sută și o mie de feluri în care este răstălmăcit.
În multe feluri poate fi căderea unui suflet. Dar ori de ce fel ar fi nenorocirea căderii unui suflet credincios sau a unei lucrări duhovnicesti, totdeauna ridicarea sa poate veni numai într-un singur fel și într-un singur loc și anume: de la puterea lui Dumnezeu și din puterea lacrimilor și a îndreptării sincere și smerite.
„Moise, Moise, descalţă încălţămintea picioarelor tale. ”
Chipul de mai sus ne arată o întâmplare din viaţa lui Moise. Păscând Moise oile socrului său Ietro, a văzut pe muntele Horeb un rug ce ardea întruna şi nu se mai mistuia. Şi a zis Moise: „Apropiindu-mă, voi vedea această vedenie mare”; dar atunci a auzit glasul şi porunca lui Dumnezeu din focul rugului: „Moise, Moise, dezleagă încălţămintea de la picioarele tale, căci locul pe care stai şi focul spre care te apropii sfânt este”… (Exodul 3).
“Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase care v-ar putea ieși din gură. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători.” (Coloseni 3, 1-3, 8, 15)
Pomenim astăzi cu cinste, cu prețuire, cu bucurie pe unul dintre oamenii aleși ai lui Dumnezeu, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit și a slujit pe Domnul la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, plecând la Domnul în anul 340. În Biserica Domnului, fiecare secol e ca o treaptă. Ne aflăm, noi cei de azi, pe treapta a 21-a a istoriei Bisericii Domnului. Pe fiecare treaptă a istoriei Bisericii au fost suflete credincioase, frați și surori care L-au ascultat, L-au iubit și L-au slujit pe Domnul, unii cu o slujbă mai aleasă, văzută, alții cu o slujbă mai puțin văzută, dar nu mai puțin importantă.
Chipurile de aici ne arată două cetăți şi întâmplarea lor din Biblie. Chipul de deasupra ne arată cetățile Sodoma şi Gomora în clipa când îngerul stă de vorbă cu Avraam şi îi vesteşte pieirea cetăţii prin foc (Facere 18).
Chipul celălalt ne arată o altă cetate: Ninive. Domnul judecase şi această cetate spre pieire, pentru păcatele ei, şi-l trimisese pe Iona prorocul să-i vestească pieirea.
Dacă puterea lui Dumnezeu n-ar pune un hotar peste care tăria apei să nu treacă, sau puterea focului să nu se ridice, sau zguduirea cutremurelor să nu-l depașească, sau întinderea groazei să nu se lărgească și pustiirile morții să nu-l treacă, cine li s-ar mai împotrivi? Dar bunătatea lui Dumnezeu a pus acest hotar tocmai pentru a apăra viața, care în orice clipă ar putea fi nimicită fără apărarea Lui.
…Gimnaziul nostru, care a devenit si devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondență cu două licee din Romania (T. Severin și Bârlad). Și azi, noi, care luptăm între viață și moarte, intrăm în corespondență și intimă legatură cu frații noștri de la marele liceu din Iași. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătați față de noi, cei despărțiți în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget și simțiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondența cu noi, ca și când ar fi știut că aici dulcea limbă românească și tot ce e român ocupă locul din urmă.
Armele Duhului Sfânt sunt și roadele Lui (Galateni 5, 22). Sunt și virtuțile sufletului credincios dar sunt și puterea lui. Sunt meritul străduințelor noastre, dar sunt și darul lui Dumnezeu.
Când noi ne străduim cu smerenie și sinceritate să aducem aceste roade, Domnul Duhul Sfânt face din ele armele noastre de apărare. Neprihănirea este și o armă de lovire, dar și de apărare (II Corinteni 6, 7). Râvna este un mijloc prin care sufletul capătă nu numai bucurie, dar și roade.
Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“.
Chipul de mai jos arată o întâmplare istorică în cartea prorocului Daniel.
Împăratul Baltazar a făcut odată un chef mare, cu o mie de invitaţi. Câte prostii nu face omul la chefuri şi beţii!
În toiul chefului, Baltazar a poruncit să i se aducă vasele cele sfinte din templul (biserica) Ierusalimului, să bea vin din ele. „Şi au adus vasele cele sfinte, de aur şi argint, şi a băut dintr-însele împăratul şi boierii lui şi ţiitoarele Iui cele ce se culcau cu el şi lăudau pe dumnezeii cei de aur şi de argint, şi de aramă, şi de fier, şi de lemn şi de piatră”… Dar în acel ceas, o mână s-a ivit, care a scris pe perete vorbele: ,,Mene, Tekel, Fares”.