În noaptea aceea… – Traian Dorz

Era în seara de Crăciun 1952…

În casa noastră unde locuiam cu fratele Cornel şi sora Maria, eram adunaţi toţi ai casei, împreună cu încă vreo câţiva fraţi şi surori veniţi să petrecem noaptea asta sfântă împreună, în frumoasa atmosferă biblică. Să trăim toate evenimentele dureroase şi minunate petrecute atunci în Betleem.

Fratele Cornel era în schimbul de noapte, lucrând la Hunedoara şi încă nu venise… Noi, toţi, cu sufletele înduioşate, citeam din Cuvântul Sfânt despre noaptea Naşterii Mântuitorului, în Evanghelia după Luca, capitolul 2…

În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă în noaptea aceea împrejurul turmei lor…

Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare…

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul…“

…Când am ajuns, citind, aici… m-am înecat în lacrimi şi n-am mai putut continua… Eram atât de mişcat cum parcă nu mai fusesem niciodată. Tot sufletul mi se oprise mai ales asupra celor trei cuvinte: „…în noaptea aceea“.

Când mi s-a slobozit graiul, cuvintele îmi erau grele şi grave, vorbind despre cumplita spaimă şi primejdie cu care vine şi cu care stăpâneşte noaptea păcatului şi a silniciei peste trupurile şi sufletele oamenilor. Ne-am dus cu gândul la noaptea plină de fiare şi de primejdii care apăsa atunci asupra păstorilor şi a turmei lor de pe câmpia deschisă a Betleemului. Acolo, în câmpul deschis, nu-i apăra decât paza lui Dumnezeu. Acolo tot felul de hoţi şi de fiare îi ameninţau pe ei, pe oile, pe oiţele şi pe mieluşeii lor…

În noaptea aceea… Şi, când rosteam cuvintele „noaptea aceea“, nu ştiu de ce tot sufletul mi se înfiora ca de o prevestire apăsătoare şi rece.

Vedeam şi păstorii şi turma sub apăsarea întunericului, primejdiei şi suferinţei, aşteptând o lumină, aşteptând o izbăvire, aşteptând un izbăvitor… Tremurând aşteptau şi păstorii care vegheau, şi turma care suferea.

Dar, în mijlocul nopţii disperate, dintr-o dată le-a strălucit lumina cea mare şi le-a răsunat vestea cea dulce:

– Vi S-a născut un Mântuitor: Hristos Domnul!

Şi – de la păstorii care vegheau plini de teamă şi înconjuraţi de tot felul de primejdii în câmpul deschis tuturor vânturilor, răufăcătorilor şi fiarelor – am trecut cu gândul la noaptea cea duhovnicească din lumea de azi…

Doamne, peste câte părţi de lume apasă şi acum o noapte atât de cumplită şi de grea! De suferinţe şi de lipsuri. De teroare şi de deznădejde. În atâtea locuri din lume sunt războaie, foamete, silnicie, păgânism. Câtă nevoie este ca în noaptea asta să le strălucească oamenilor apăsaţi acolo „o lumină mare“! Şi să li se aducă vestea Unicului Mântuitor, Care este Hristos Domnul!… O Doamne, ne-am rugat noi atunci cu ochii şiroind de lacrimi, ai milă

de toţi oamenii care se chinuiesc pe faţa pământului. Trimite-le în noaptea aceasta vestea unui Mântuitor, Care este Hristos Domnul.

Peste atâtea locuri şi din ţara noastră apasă o noapte atât de cumplită, Doamne Iisuse… Ce noapte grea este acum la Canal, unde mii şi mii de oameni muncesc şi sufăr deznădăjduiţi, bătuţi, înfometaţi, chinuiţi şi îngheţaţi…

Câţi zac în închisori, în lagăre, în colonii de muncă – în bătaia tuturor vânturilor, în voia tuturor fiarelor, în mizeria tuturor lipsurilor…

O Doamne, câtă nevoie au toţi aceştia, în noaptea aceasta cumplită şi grea, să le trimiţi Tu o lumină! Să le trimiţi Tu nişte îngeri care să le vestească şi lor o mântuire şi un Mântuitor, pe Hristos Domnul…

Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi şi într-o apăsare cum nu mai trăisem în nici o altă Noapte Sfântă. Nu puteam scăpa de gândul marii trebuinţe a venirii unei lumini şi a vestirii unui Mântuitor acelora care erau rupţi de familiile lor şi duşi în câmpiile deschise sau în temniţele închise, suferind în noaptea asta…

Când am sfârşit, târziu, privegherea noastră, ne-am rugat încă o dată, mai dureros ca oricând, ca Dumnezeu să trimită pe îngerii Săi la Canal, în închisori, în lagăre, în coloniile de muncă şi de suferinţă, ca în Noaptea aceea să le vestească celor apăsaţi acolo lumina şi mântuirea lui Hristos!…

Dimineaţa următoare era dimineaţa de Crăciun… 25 decembrie 1952.

Fratele Cornel abia venise de la munca lui şi ne găseam cu toţii în jurul mesei sărbătoreşti pe care era Cuvântul lui Dumnezeu şi un semn al dragostei lor faţă de mine.

În dimineaţa asta împlineam 38 de ani.

Ne pregăteam să cântăm „O, ce veste minunată“.

În acel moment vedem intrând pe poartă în curte, apoi pe uşă în casă, patru oameni voinici şi străini.

Am bănuit îndată cine sunt.

Nici n-au dat bună dimineaţa, până când unul dintre ei, uitându-se crunt peste noi, zise îngâmfat:

– Suntem de la Securitate. Am venit să vă facem o percheziţie.

– Poftiţi, le-am zis noi.

– Cine îşi sărbătoreşte astăzi aici ziua naşterii? zise apoi, zâmbind batjocoritor înspre mine.

– Eu, am răspuns liniştit.

– Bine. Să începem!

Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă.

Dar am băgat îndată de seamă că percheziţia asta, din felul cum o făceau, era doar o formă. Se uitau superficial, luau o carte şi o lăsau, luau o scrisoare şi nici n-o citeau, o aruncau înapoi. Au oprit doar trei-patru scrisori şi o carte scrisă de un scriitor englez.

Atunci am înţeles că ei nu au venit după lucrurile noastre, ci după noi.

După vreo zece minute, cel care părea şeful lor veni spre mine şi, deschizând geanta pe care n-o lăsase de subsuoară, îmi zise:

– Sunteţi arestaţi amândoi! Iată mandatele de arestare aici! Vă îmbrăcaţi imediat şi veniţi cu noi!

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 174